Nu găsesc o justificare interesantă pentru delasarea mea, lipsa de poftă de a scrie. E cald, fiind vară, şi sunt pe autohibernare presupun. În timp ce sutele de turişi ce se prelindă prin fata casei mele se îmbuibă cu saorma, mici şi alte scârboşenii, ascetismul meu este in full bloom ( mai ales cel intelectual). Dar uite că datorită stării asteia de lancezeală toridă l-am descoperit pe Bergman (ruşine mie că atât de târziu!) şi cateva anime noi, plăcute.

Kafka Inaka Isha //// Kafka a Country Doctor

Animaţie de Koji Yamamura după un story, intitulat "A Country Doctor" scris prin 1909, de Franz K.( of course ). Ciudată alegerea de a introduce în titlu numele scriitorului. Iniţial am crezut ca este un fel de omagiu sau o ficţiune avându-l pe “Kafka” drept personaj. Nu citisem povestioara dar mă bucur ca am făcut-o acum, numai bună pentru spleenul de dimineaţă, ân aburi de cafea. Trec peste scurta descriere a “desfaşurării acţiunii” şi mă reped în a lăuda munca lui Yamamura care ne oferă un one man show strălucit. Clap-clap-clap. Stilul este ...lugubru, europenizat, cu un desen născut din întreţesături de multiple linii hiperactive. Nici nu ştiu daca e corectă titulatura “anime”. Cert este că are un grad ridicat de artsy fartsy bine făcut, conformat perfect textului iniţial. Cruzimea, perfidia, tradarea naturii umane sunt prezentificate, în animaţie, prin deformări anatomice şi perspectivale, în succesiune rapidă. Actanţii sunt decorticaţi de a lor persona , lăsându-şi pulsiunile, ororile, senzaţiile, expuse. Acestea sunt exprimate liber în gesturi, minică, acţiuni. Personal caii mi-au părut piesa de rezistenţă. Ei par să acumuleze maximum de straneitate şi de forţă simbolică. Dacă la început, drumul spre damnaţiune, este parcurs în pas alert de două animale pur sânge, în cel spre salvare ele se transformă subit în două mârtoage rebegite, subliniind exemplar impasul şi oroarea. Este adusă, astfel, în actualitate o neputinţă ce o simţim îndeobşte în visele urâte. Se operează în acest registru, claustrofobic, delirant, morbid pe toată durata filmuleţului, în bună unitate de stil, fără scăpări, cu mare delicateţe şi respect pentru ficţiunea originară.

Faptul că suntem martori ai acestei progesii de la text literar la text visual, un proces de circa o sută de ani este un mare privilegiu pentru noi, avatari ai noului mileniu. Să ne aplecăm aşadar cu reverenţă asupra celor douăzeci de minute de suprarealism Yamamura şi asupra unor valorilor literare irefutabile, care, în adevarul lor, nu vor aparţine niciodată trecutului.

“ He is the greatest German writer of our time. Such poets as Rilke or such novelists as Thomas Mann are dwarfs or plaster saints in comparison to him” Vladimir Nabokov - Lectures on Franz Kafka's "The Metamorphosis".

“Once one responds to a false alarm on the night bell, there’s no making it good again—not ever” Aici nici nu îndrăznesc să mă avânt la vânătoare de semnificaţii.

Sayonara Zetsubou Sensei - epifania umorului -

--- are la bază o manga de Koji Kumeta, serializată de săptămânalul Shonen magazine. În 2007 manga-ul primeşte premiul Kodansha la categoria shonen, apoi este adaptată pentru seria de 12 episoade anime + alte 13 în producţie as I speak.
But enough trivia, ca de obicei vă invit a folosi wiki pentru căutări detaliate legate de sumarizări de plot, soundtrack, manga download şi altele. Găsiţi şi aici o listare informativă.
Acum, în faţa foii goale, realizez că tentativa de recenzionare a seriei este întradevăr frustrantă so, în loc de un text mamut voi încerca să îmi sistmatizez incoerenţa. Here i go

După cum sugerează titlul , Zetsubou este sensei/ profesor proaspăt venit în şcoala X ce are în grijă o clasă cu numeroşi elevi “speciali” (except Ordinary-girl... ea e normală). Nu vă duceţi grabnic cu gândul la Dead Poets Society, Dangerous Minds, Les Choristes sau mai ştiu eu ce (în funcţie de repertoriul vostru cultural), this is nothing of the sort.

Nu ne interesează prea mult gradul de complexitate al premisei sau structurii narative per total, analiza critică de acest fel fiind de la bun început inutilă deoarece Sayonara Setsubou Sensei pluteşte într-un umor de factură paradoxală, ironică, cinică, satirică, situaţională etc.“Slice of life” sincer nu îmi imaginez cum ar putea să fie, slice dintr-un univers paralel, poate. Îmi exprim urmatoarea preferinţă pentru încadrarea stilistică : comedie epifanică.

Personaje&Nomeclatură
Nu ştiu dacă putem vorbi de personaje, cât mai degrabă de stereotipuri încarnate. În incipit ni se înfăţişează prima interacţiune dintre Nozomu Itoshiki ( devenit Zetsubou/despair printr-un joc de kanji) ,“a man who can only see everything in a negative liht”, “super negative teacher” , şi partea sa antinomică, şcolăriţa Fuura Kafuka (al cărei nume este derivat din Frantz Kafka ) , “a girl who can only see everghting in a positive light”. Numele tipei ăsteia este singurul ce exprimă un paradox (inteligent chiar), restul personajelor având nume ce reflectă, întocmai, trăsătura lor de caracter predominantă, forţa univocă ce le pune gândurile în mişcare de-a lungul unui culoar cognitiv inflexibil. Astfel sunt introduse, rând pe rând, unul sau doi pe episod, următorii actanţi, ( în ordine aleatorie) : Komori kiri – Hikikomori Girl - Kitsu Chiri ( kicchiri, "precisely") – fata perfecţionistă; o stalkeriţa Tsunetsuki Matoi ( tsune tsukimatoi, "perpetually tagging along"), o tipă complet ordinară Hitou Nami ( hitonami, "average person"), Itoshiki Mikoto ( - zetsumei/death ), Itoshiki Rin ( zetsurin /unequaled) Phone girl ( Meru -chan – mail chan), Creepy-Fangirl, Fetish-girl, Guilt-complex-girl etc etc

Actanţii referenţiali sunt în marea lor majoritate de sex feminin şi orbitează în jurul profesorului; bărbaţii (în afară de Baldheadguy şi fratele lu' Zetsu') fiind folosiţi mai mult ca extras, one-liners. Înainte ca un individ să apară în spotlight, urmărind progresia showului, el/ea nu are identitate, face parte din fundalul ceţos al clasei, de fapt nici o grafică facială, cât de cât schematică, nu s-au obostit animatorii să le ofere, aşa că e posibil să te simţi putin autist dacă urmăreşti detaliile de fundal).

Sayonara Zetsubou Sensei este o metaficţiune ce se foloseşte de resortul intertextualităţii parodice (estetică şi istorică) pentru a ne introduce în jocul autoreflexivităţii sociale şi ideologice. Sub alergreţea generală a episoadelor, vopsită în diferite tipuri de comic, găsim un substrat textual ce vizează re-evaluarea relaţiei individului cu societatea modernă şi, în particular, cu noile coduri de comportament, de fundamentare a valorii şi discursurilor inerente imensei platforme culturale contemporane.

Justeţea polologiei de mai sus atinge un maxim de evidenţă în episoadele “Dori” şi “Guilt Complex”, prin hiperbolizarea unor realităţi sociale în structuri urbane – un cartier de case obişnuit devine arhitectură interioară prin numirea străzilor conform unei nomeclaturi simbolice legate de, în cadrul psihologiei sociale, euristica stilului explanatoriu, de raportare a sinelui la evenimentele mundane . Ex: – Original Way ( way – dori- street) , Recepy Way, Queen way etc. Pe strada Original Way găsim un regizor care explică insuccesul peliculei sale (un remake) prin faptul că a urmărit stilul filmului iniţial şi că orice adăugire ar fi fost considerată un afront adus maestrului prim. Iar pe Recepy road o femeie îşi justifică dezastrul culinar prin faptul că a următ exact reţeta, deci nu e vina ei.
Acestui “Explanatory Style” în general două adjective îi pot fi anexate : optimistic ( ep Dori ) şi pesimistic ( Guilt complex interesection )
Optimistic Explanatory Stzle is a habitual tendancy to attibute negative events to external, unstable, and specific causes, and positive events to internal, stable, and global causes.
Pesimistic Explanatory Style is a habitual tendancy to attribute negativ events to internal, stable, and global causes, and positive events to external, unstable, and specific causes.
Stephen l. Franzoi – Social Psychology
Pe scurt – aceste străzi sunt metaforele scurtăturilor pe care le luăm cu toţii pentru a ne conserva stima de sine şi pentru a ne justifica lenea şi delăsarea. Este subliniat astfel ridicolul celor care au un respect nestrămutabil pentru macro şi micro structuri ready made, celor ce nu îndrăznesc a altera sfintele metanarative, adică convenţiile asumate a priori de către istorie, societate, industrie ş.a.m.d; seria se întoarce astfel din nou şi din nou asupra propriei substanţe.

Episodul “Festival” - apogeul auto-referinţei. După satirizarea propensiunii mediei de a hiperimfla orice nimic şi a totemiza indivizi nuli, vocea autorială, prezentificată prin monologul Zetsubosian, se autoironizează explicit as follows : “ hype up this, hype up that, hype up weak entertainers “ urmată de fotografiile lui .... bănuiesc că Kumeta (autorul manga), tipu ăla de tot îi apare faţa. Bine...toate animeurile tind vrând-nevrând să se întoarcă spre sine, dar de obicei procedeul este cosmetizat. O autoreferenţialitate evidentă apare şi în Excel Saga, dar fără mestria şi acurateţea a ceea ce ne prezintă Sayonara Z S.

“I really think i said something smart this time.
Your popularity is going to drop”
“The show that you are currently watching was based on the original novel , Vessel of Despair”
“Guilt complex is contagouis, for its the mentality of japanese people”

La nivel etic, seria este mai mult denotativă, fară a face judecăţi de valoare per se. Oricât de bizară şi nelaolaltă ar fi structura personalităţii unui elev, ea nu devine inferioară sau superioară celorlalte din cauza lipsei unui şablon al normalităţii după care ar putea fi masurată. Chiar şi NormalGirl este de fapt “puţin mai normală decât normalul”.

Sentimentele sunt articulate liber, precis si emfatic, dărâmând astfel convenţiile moe, care nu lipsesc, dar sunt scoase la iveală doar pentru a fi feştelite ironic în secunda următoare. Pe linia asta sunt folosite cam toate scenele de fanservice ceea ce le adaugă un extralayer de semnificaţie şi distrează dublu privitorul.

Aluziile, glumele, referinţele, citatele recontextualizate, oscilează între stări de in-your-face, subtilitate acută şi subliminal ( unele texte durează doar câteva frames, prea puţin pentru a putea fi percepute integral) Parodia Zetsubou nu este însă comprehensibilă doar pentru un receptor cult, în sensul academic, ci permite numeroase lecturi, dispunând de o structură semantică pe nivele. Fiecare revizionare te aduce din ce în ce mai aproape de o înţelegere ...aproape-completă, ca să nu zic “superioară”, pentru că, cum bine ştim, nici exegeţii cei mai de seamă a unei lucrări nu vor reuşi pătrunderea completă în structura sa intrisecă.

Prin referire directă, aluzionare, sau ca stil de animaţie găsim intextuate de-a lungul seriei o multitudine de unităţi semnificante :
Honey & Clover, Socrates, “IIirates” of the carabbean, stilul old movie si trailer, Nostradamus, Bruce Lee, killeru-ala-faimos-cu masca, Scream, The drunken karate master, Demi Moore?! James bond, Anne of Green Garbles (Anna dei capelli rossi adică ) Lupin, Eureka Seven, Hellboy, Currie Pierre, “Wuthering” Heights, statuia libertatii, mt Fuji, Shonen Magazine, Silvester Stalone as Rambo şi Rocky , Dragonball Z, 5 Cm per Second, Sims, Samurai Champloo, Naruto, Ookiku Furikabuke, Art Nouveau etc etc şi astea sunt doar câteva prinse de mine la o a doua vizionare. Una din cele mai uşor de recunoscut aluzii apare în episodul trei când este rejucată scena morţii lui Light din Death Note, în următorul cadru apărând scris pe tabla clasei “death neet” Este uşor de înţeles cum o decodare corectă cere ca receptorul să aibă ştampilat în frunte "Aniota". Cam în felul ăsta, precum tu citeşti textul, şi textul te citeşte pe tine, îţi dă masura capacităţii de fananime după cât “prinzi” din prima, şi iţi câtareşte nebunia de tocilarotaku după câte revizionări acribice eşti dispus să îi acorzi.

Da, fară indoială, se cere un slow motion aici. Via Kumeta, textele înserate în backround, de obicei scranjelite pe tablă, sunt de o absurditate delicioasă ! În genere, sunt derulate prea rapid pentru a putea fi citite în tihnă ( mai ales că trebuie luată în considerare şi acţiunea din prim plan, iar atenţia distributivă can only do so much ). Listez câteva din preferatele mele, am o intuţie diavolească cum că ar fi fragmente de loguri, aştept o confirmare:

Mother is sex crazed. The cat is licking a razor in the bathtub. Pandas bite. Academic goal, achieve a nice ball shape that woun't make people laugh. One form of abstinence is to not touch used dating sims. If you see the sole of a shoe you die. A space opera for you, a neet on mars. I'm not prostarating myself, i'm looking at the sky from another side or earth. Hey men , is that robot dance from a sunrise shiow. I'm workign whether i'm asleep or awake etc.

Estetica vizuală generală
Desenul personajelor este curat, de extracţie vectorială; fundalurile cu degradeuri devin câteodată poofy. Neavând prea multe umbre, stilul pare plat spre decorativ, ajutat şi de flashurile popartish şi, evident, de cele art nouveau, curent în vogă în animaţia japoneză lately. Un trademark ar fi aici folosiea de texturi aplicate pe kimonouri prin decupaj de layere( adică textură este statică), dar e ok căz nici personajele nu se mişcă prea mult de la gât în jos :)) , oricum scenele trec atât de repede încât producătorii ar fi putut să facă doar slideshow ) Ah şi îmi place că fetele au toate părul negru şi frizuri normale, well, în afară de Returnee-girl, da aia nu se pune.

Editarea devine importantă pentru ghidarea psihologică corectă a publicului. În sincron cu jovialitatea actanţială, cutingurile au un ritm rapid iar schimbările de unghi sunt impredictibile. Muzica melodramatică vine să sublinieze epitetele alea de le tot repet eu. Se aude şi soundtrackul standard pt filme mute din când în când. Dubingul super mişto, tot uit să caut cine o dubează pe tipa blondă, sună cunoscut.

Of...aş putea scrie zeci de pagini ştiind că atunci când îmi aşez creierii pe pernă o să îmi amintesc subit că am uitat ceva esenţial.

Ah, blessed be the day I downloaded this concupiscent turd! Peste câteva zile voi scrie şi despre primele episoade din seria nouă.

squeak!

--------------------------10 stele--------------------

NABARI NO O - a se folosi în caz de procastinaţie

Mai sunt câteva zile până îmi voi susţine examenul de licenţă şi nu pot găsi o îndeletnicire mai worthy decât vizionarea sporadică a diverse serii de anime. Nabari No O ( lit. Ruler of Nabari) am început să văd după ce mi-am aruncat un ochi pe niscaiva snapshoturi de pe net, fară să citesc mare partz din reviewuri şi oricum prefer să încerc singură marea cu degetu înainte să renunţ la ceva desenat atât drăguţ. And looky e chiar fancy! Linii îngrijit trasate, stil curat. Backround-urile sunt ok, deşi ridicol de statice uneori, mai ales cand surprinzi oameni-decor împăiaţi, înţepeniţi cu un hamburgher undeva în proximitatea aparatului masticator, cu ochii fixaţi asupra'i de parcă ar fi un suezeki.
Blondina are un character design atipic dar, din păcate, cu altceva nu prea este înzestrată. O găsesc, în fapt, un simplu obiect de contemplat, căruia îi este anexată o personalitate fadă. Nici celalate personaje nu sunt cine ştie ce; nişte shinobi postmoderni, dotaţi cu lexic şi caracter fixat pe regulile stereotipe ale masei amorfe de animeuri de consum.

E drept, Miharu, tipu ăsta bishonen din imagine, are nişte corks draguţe, şi stilul nepăsător cu care işi dirijează acţiunile are ceva particular şi plăcut. Nu mai pun că face şi chestiile alea kawaii, de ex, când arborează expresii faciale gay ca să scape din încurcături sau face un prank şi îi apar aripioarele alea de liliac. M-am trezit chiar râzând odata, spre stupefacţia totală a hamsterului meu, care a început prompt să chiţăie în candid acompaniament.

Aici bravo creatorilor că nu au introdus un tip narutoid, extrovertit şi obositor (nu ca nu l-aş iubi pe Naru). Am încercat să urmăresc şi celalate episoade dar plictiseala mi-a înabuşit încrâncenarea cu care am căutat ceva care să scoată seria din mediocritatea în care se bălăceşte. Ştiu că un anime este prost atunci când pot să îi înglobez conţinutul într-o singură frază fară să simt că aş mai putea adăuga ceva. Here i go : Miharu descoperă cu ajutorul unor indivizi că are o putere latentă de a controla absolut toată fiinţarea, de care puţin îi pasă, iar ca să scape de ea şi să işi apere prietenii trebuie să lupte împotriva altor ninja/samurai ce doresc această putere pentru ei, în felul acesta ......................” şi ceva de sfarşit în loc de puncte-puncte. Vă las pe voi să completaţi în caz ca aveţi tăria să vedeţi integral seria.

Bottom line - 90% şanse să iţi placă. not!

MONONOKE - BEATITUDINE ESTETICĂ-

director Kenji Nakamura
art designer - Takeshi Hashimoto
studio Toei Animation
Fuji tv -2 iulie 2007 – 27 septembrie 2007


Trecând peste detaliile plotice, după care puteţi scormoni individual pe wikipedia, mă voi apleca preponderent asupra esteticii generale a seriei. Ei bine, Mononoke, te ador! Esti stralucită! Literalmente. Ambianţa în care se “desfăşoară acţiunea” este de o frumuseţe greu de explicitat până la capăt. Bijuterie a animaţiei japoneze, seria este compusă din 12 episoade compacte stilistic, ce desfată privirea şi totodată invită la meditaţie.Takeshi Hashimoto, artistul conceptual, este supraomul, sau supra LSD useru, nu îmi dau seama exact, oricum, this little otaku se inchină umil în faţa lucrării sale de un geniu incontestabil. Pentru că nu va deveni niciodată un anime cult, M. este, iluzoriu, considerată o lucrare elitistă, savurată doar de conesseures. Intradevăr, dacă ai un fetish pentru moe şi o preferinţă pentru pantyes şi liceeni prometeici, seria asta nu este pentru tine, dar poţi sa te împrieteneşti foarte repede cu ea dacă îti dezbraci exclusivismul şi intri în joc.



Mononoke inseamnă “spectru; spirit, fantomă. Este un cuvânt foarte vechi şi rar folosit ce
desemnează spirite ce bântuiesc activ o persoană sau un loc. Deşi spiritul nu este în mod necesar rău, denumirea are oarece conotaţii negative. “ wiki. Mononoke este un spirit superior născut dintr-unul simplu ce ia o nouă înfaţişare atunci când este legat de o emoţie puternică, tristeţe, frică, razbunare etc – idee intanlită în mai toate culturile cu o mitologie cât de cât elaborată. Plasată într-o era feudală, seria nu pare a disocia prezentul de trecut, realul de virtual, vizibilul de invizibil, empiricul de metafizic. Nu putem să nu ne direcţionăm focusul mental spre Mushishi, cu o structură epică asemanatoare dar cu o estetică vizuală diferită. Despre el, altadată.



Toate episoadele Mononoke sunt puternice şi coerente, însă, în primele patru, luxurianţa cromatică atinge niveluri delirante. Acribia cu care sunt construite decorurile este împletită cu strucurarea spaţiului folosind tehnologie tridimensională, salvând timp de construire frame-by-frame. De aici şi mişcarea de cameră fluidă şi avansarea relativ rapidă de la spaţiu la spaţiu; probabil şi sentimentul de uşoară claustraţie şi ambuscadă cromatică, puţin barocă, puţin art nuveau (aţi prins referinţa Klimt desigur). Apetenţa pentru brobonea, detaliu, constrast simultan, compoziţie calculată, juxtapunere etc, condusă de hedonism plastic, adună toate serialele sub aripa unei incontestabile originalitaţi, unui gust artistic superior. Aplicarea, pe toată suprafaţa ecranului, a unei texturi, relativ statice, cu un efect gen...overlay sau ceva, adaugă unitate alaiului de imagini şi ajuta enorm dezautomatizărea perceptivă.




" To face ones own feelings is akin to throwing oneself into a bottomless pit, or setting sail on an endless sea."

Actul Utsorobune
Mononoke ar putea fi numită uşor o alegorie. Se pot face lucrări de master doar pe semiotica puzderiei de creaturi ce vieţuiesc pe vaporul din episodul Utsorobune. Explicaţia raţională este maturată sub preş ,în detrimentul naraţiunii mitice ce inserează personajele în relaţii multiple: cu ceilalţi, cu deitaţile, şi cu propria lor interioritate. Aş putea zice chiar că ( aidoma lui Shugurui) se pune în discuţie şi aici foarte clar condiţia umană: fragilitatea fiinţelor prinse între o mare tulburată şi un cer maliţios, cât şi încrancenarea cu care forţele opozante sunt combătute sau acceptate. Călătoria pe vas este de de fapt o coborâre în propriul subconştient din care sunt extrase şi puse în scena adevăruri primordiale, arhaice – dragoste, moarte, lumea de dincolo etc. Iniţierea în lumea nou găsită este însă brutală. Actanţii sunt pe rând confruntaţi cu cele mai înrădăcinate coşmaruri personale ( în iluzia creeată de Peştele-păzitor-totemic, o tipă chiar naşte un monstru marin diform, iar vânzătorul are viziunea propriei sale ştergeri fără urmă din existenţă – probabil una dintre spaimele ontologice cele mai de seama a conştinţei umane). De aceea spaţiul Mononoke este mai degrabă un spaţiu sufletesc, pneumatic, decât unul psihologic.

Potrivit unor precepte stabilite din vechime, pentru a expulza un spirit, actantul principal, Vânzătorul de Ierburi medicinale, mai înainte de a işi folosi sabia trebuie intâi a îşi folosi spiritul. Numai prin inteligenţă şi rabdare, forma, adevarul si regretul unei “stafii” pot fi aflate, aceasta fiind condiţia sine qua non a oricărei exorcizări. Conceptul precum că stăpanirea unei forţe apare în urma unui act comprehensiv, a găsirii unui adevăr intim, este de o mare sensibilitate şi eleganţă intelectuală, vădind o intuitie superioritara a procedeelor formative/aformative prin care lumea îşi schimbă neîncetat înfăţişarea şi nucleul. Adevărul nu este un dat, ci mai degrabă un act interpretativ la care participă o adunare de oameni, fiecare cu povestea şi adevărul propriu. Vânzătorul ne apare ca un Aristotel androginizat care, printr-o maieutică savantă, ne ghidează fluxul cognitiv spre sfarşitul absolutoriu.


Episoadele ce urmează ( în special 7 si 8 ) se desaturează treptat particularizând subplotul bakeneko şi casa parfumată, pentru a reveni apoi, în ultimile episoade la delirul color iniţial.
Finalurile de anime au fost întodeauna suficient de impredictibile pentru a mă prindă ( nu ştii niciodată dacă o să fie ok sau dacă toată lumea va muri într-o baie de sânge, se poartă anti-disney sezonul ăsta). Mononoke ţine însă să te liniştească în sensul asta, garantându-ţi practic un happy end. Ceea ce surprinde, însă, nu este endingu ci felul, treptat, în care se expun si capată sens lucrurile. Călătoria este mai importantă decât destinaţia, ştim asta cu toţii , iar M nu dezminte acest lucru. Înţelegerea , ca vizare a unui sens global şi originar, pretinde o inmănunchere a tuturor datelor şi o luare în considerare, între altele, a virtualului, a posibilului, a invizibilului care înconjoară o entitate, şi datorită acestiu travaliu, susţinut de Vânzator, suntem mesmerizaţi pe tot parcurul voiajului de inovativitatea structurii unui plot, de idei şi mini-twisturi neaşteptate, de subtile fragmente de dialog . Lăuntric realizăm cu câtă acurateţe şi devotament este coordonat tot acest scenariu teatral, prin care ne este permis exhumarea parţială a coordonatelor imaginaţiei creatoare. În acest zbor liber al fanteziei constă magia Mononoke ce ne îndepartează de uşuratatea şi inutilitatea ficţiunilor noastre prozaice şi ne îndrumă constant spre o beatitudine estetică. O serie care cu siguraţa will either turn you off or turn you in ( inward adică ).Pot spune despre Mononoke ca nu l-am văzut, ci m-am trezit din el.

-----------------10 stele------------

Otaku Fest 2

17/ 18 mai 2008 Otaku Fest 2 - momente utopice, comuniune veselă, ficţiunii
la tot pasul, ilustraţii, Pisica Pătrată & crew live drawing, documentare, lansări mangaifere, Ştefan Tiron, în spirite bune, as always, zâmbeşte de la standul Kaidan, transpiraţie, am impresia că sunt foarte inaltă doar pt. că toţi par să fie cu un cap/două mai jos decat mine ( şi au şi părinţi anexaţi lateral ) adică încă o steluţâ în plus pentru fest, o tipă din Soul Society întinde binevoitoare ceaiuri uber-răcorose, sunt împărţite cu largheţe pliante pentru Otaku camp, Seiretei gang defilează voluptuos îmbrăcaţi în personaje anime populare (nu folclorice!) şi mai puţin populare (aka Nova) dar miştocuţ făcute; Tiron nu are marunt, e numai vina lui!;Nana (aia punk ) îmi cere un fum, oh fericire! puştimea tipă ziua, puştimea tipă noaptea, , noi dăm din cap pe Minus şi din picioare pe Moloh, ne clătim ochii cu proiecţiile lui Vali Chincişan, Saru şi... that-other-guy-de-o-fost -şi-la-Silent-Strike-cu -o-seara-inainte; aplauze-aplauze, tot prin zonă unii se sfartecă virtual ninja/deadgod(shinigami) stile, oamenii pe Lipscani au deja ochii în steluţe, o tipă se sperie şi ţipă la un documentar kaidan(kawaii moment), cineva a avut rabdarea şi ambiţia să personalizeze diplomele concursului de amv-uri (Project-Sakura realated), nu am mai vazut ataţia oameni fericiţi la un loc de ceva vreme ..ma rog, sau oameni la un loc, indiferent de statutul lor psiho-emoţional
....
back to hikikomori life.

Shigurui - awesomeness! -

Seria se autoprezintă drept Death Frenzy.
Are la bază o manga scrisă şi ilustrată de Takayuki Yamaguchi, bazată mai departe pe primul capitol din romanul Suruga-jou Gozen Jiai de Norio Nanjo. Adaptarea anime a fost televizată din iulie 19,2007 până pe 12 octombrie, 2007; regizată de Hirotsugu Hamazaki şi produsă de studiourile Madhouse. Are douăsprezece episoade şi se inscrie, zice wikipedia, în genul dramă istorică, gore.

Ei bine, sabotându-mi somnul, sănătatea oculară şi notele şcolare, Shigurui a apărut pe nepusă masă , într-o perioadă de totală apatie animeeană, maltratându-mi şi mai mult “zenul” meu de sesiune, and thank log for it!
Sex si violenţă – oh yeah, sure, dar masterfuly done. Atlaşii pe unerii cărora se sprijină deambulaţia actanţială sunt samuraii Fujiki si Irako, prezentaţi încă din primul episod drept cele două forţe de poli opuşi ce ţin laolaltă lumea prezentată ( fixată pe undeva pe la 1600 japan).

Da, seria este îmbuibată în sânge – maţe împuţite, cranii despicate, membre sâtecate, diverse părţi ale corpului mutilate etc Importanţa femeilor, ca putere activă, este suprimată, fiind reduse la simple objects-of-desire, dar, paradoxal, dorinţa bărbaţilor, suscitată de ele, de a avea în posesiune, devine forţa motrică ce îl animă pe Irako, manifestată încă din incipit, prin decizia de a o avea pe Mie, the doll in the house, unica fiică a maestrului Dojo-ului, Kougan, aka. bătrânel-înegrit-mortăciune-puteregăită, apoi prin nevesta acestuia, Iku, ce îi împărtşeşte repulsia faţă de soţul ei şi îi dă ghes în a îşi duce la bun sfârşit răzbunarea atunci când adulterul este descoperit iar cei doi (irako / iku) mutilaţi şi expulzaţi. Dacă, incipient, Irako apare ca o influenţă nefastă, un fustangiu pregătit a submina pe oricine pentru a ajunge în topul ierarhiei, diacronia serialului ni'l revelvă, expunând adevărata sa natură, drept o entitate profund umană, un spirit tulburat ce năzuieşte libertatea şi starea de bine, vădind o structură interioară complexă. Pentru asta autorul a construit un trecut plauzibil - traiul în prenurie împreună cu mama sa (o femeie de agrement în cazul acesta ) ce l-a purtat în pântec zece luni, şi căreia i-a rămas îndatorat, frezănd o leacă şi un oedip. Prezentificarea visului/dorinţă a lui Irako a fost de un tragism desăvârşit: el, moştenitor al dojoului, cu nevastică, plin de bani şi respectat de plebe, mama sa alături în lacrimi. Ok..poate a fost şi puţin cheezy :))












Fujiki, deşi, probabil, un personaj cu care este mai uşor de empatizat, apare ca un individ-tip, standardizat, a cărui gândire se modulează în jurul dorinţelor şi ordinelor date de Kougan. Fujiki întruchipează loialitatea. Perpetua sa antrenare musculară şi imbunătăţire a tehnicilor de luptă fiind puse la picioarele Tigrului ( simbol anexat celor mai buni luptători, Kougan fiind numit “tigru intre tigrii”. Irako are ca simbol dragonul )
Într-un contex modern, unde individualismul şi autosuficienţa sunt proslăvite, trăsături de caracter cu acest grad de unidirecţionalitate ar părea stupide şi demne de dispreţ însă aici, datorită faptului că seria a reusit clădirea unei lumi integrale şi indubitabile, această dăruire fără rest are în ea ceva înălţător şi înduioşător, depăşind condiţia de servilism prostesc ( în special în ultimul episod unde adevărata masură a acestui legămant este simţită – ştiţi voi la ce mă refer, dacă nu, ar fi păcat să aflaţi un spoiler de proporţii ).
Shigurui este superb datorită faptului că este brodat cu atentie. Toate personajele au un ceva al lor. Detaliile nu sunt neglijate ( buzele purpurii a lui Irako, anorexia lui Miu, condiţiile generale de viaţă, picioare inroşite de frig, subploturi interesante etc. ) Luptele sunt şi ele mişto făcute, fără o droaie de lovituri pline de scântei de fier pe fier cum apar peste tot ( intersecţiile de genul ăsta erau evitate în realitate datorită faptului că metalul se ciobeste uşor ) iar capacitatea luptătorilor nu este cu mult deasupra limitelor umane. În loc de un atac cu “chi”sau rasengan sau mai stiu eu ce , o tehnică deosebită şi greu de atins este considerată, de ex., mânuirea mânerului sabiei cu doar două degete, permiţând o extensie a razei de acţiune a lamei etc.
Grafica este supermistoacă, în stil duotone cu gradienţi creepy. Transparenţele adăugate pielii umane pentru a arăta muşchii încordaţi în momentele de maximă intensitate au dat bine.
Se spune despre serie că nu este amuzantă şi “se mişcă greu”; Fericit atunci că eu nu consider umorul condiţie absolută pentru succesul unei lucrări artistice şi, până la urmă, o lectură bună se rumegă pe îndelete nu? Soundtrackul este compact (spre minimal) - tobe fubuki şi drone pt. climaxuri, cântecele de copii pe alocuri, dubing super ok ...poate..prea ok câteodată...mai ales când curg maţe şi creieri..he...h.

Shigurui este una din seriile ce însumează motivaţia dezinvolturii cu care îmi port eticheta de otaku.
Nu exită eroi, umilinţa este, gradual, impusă tuturorş; eşecul şi succesul se împletesc armonios; nu există nimic gratuit în sexul, violenţa şi macabrul ce prezidă asupra seriei. Cu o structură epică solidă, personaje complexe, şi o morală dincolo de bine şi de rau, Sigurui se împune ca un must-see, must-love, must-rewatch.

-----------------10 STELE---------------
sqik!

click to enlarge ->

Shigofumi - ew!

Lăsându-mi la o parte preconcepţiile despre fetiţe cu bastonaşe sclipicioase, seria Shigofumi am asteptat-o, în prag, cu pâine şi sare şi ochii sclipicioşi. Citisem despre profunzimea totală a episoadelor, despre personaje brodate minuţios, concepte psihologice elaborate, epică extraordinară şi alte chestii pe linia asta. Ok, what s the deal? O tipă cu şepcălău ( Mikawa, Fumika) şi un baston vorbitor (obviously) coboară dintr-un rai-pe-nivele (sună cunoscut? ) şi împart scrisorele “de la morţi” în dreapta şi stânga rudelor, prietenilor şi pisicilor celor defuncţi. Fine, am zis eu, i can deal with that, însă după primul episod, care şi-a pastrat cât de cât coerenţa şi chiar mi-a stârnit o scanteie de entuziasm, restul episoadele s-au împleticit într-o salată de beof anostă. Ca să îi sumarizez eşecul: lumea Shigofumi nu se auto-susţine, nu îi reuşeste faimosul act de suspendare-a-neîncrederii, lucru evident în episodul 2, sau 3, când Fumika apare în faţa unei clase întregi de liceeni ( ţinută ostatecă de un tată isteric) pentru a da o scrisoare unui oarecare. Chestia enervantă este că , deşi tipa asta shinigami poate fi vazută de toată lumea şi aceptată ca postaş al morţii, nimeni nu prea are vreo curiozitate în sensul ăsta, nimeni nu se scandalizează, nimeni din cei X mii de locuitori care, statistic, primesc cu toţii scrisori de la morţi nu vorbesc despre asta public, nici macar nu apare ideea vieţi “de după” ca legendă urbană. Fără stergeri de memorie? Fără inderdicţia de a fi vazută de oameni? Şi atunci, cum de fără articole în ziare, măcar în echivalentul japonez Dracula sau ceva. I mean wtf? Toată structura asta mi se pare de un artificial absolut.

Alte chestii enervante





ep 1, tipa cu caracter volatil care trece gradios de la furie şi nebunie totală la gentileţe şi armonie cosmică. Chiar atât de maniaco-depresivo-schitzofrenico-bipolară să fie? Încerc să nu aplic regulile lumii aievea în anime, de fapt ma străduiesc din răsputeri să merg cu flow-ul unui show, dar după minunatul Ghost Houd cumva am nişte expectanţe mai ridicate din partea unor serii aşa-zise “psihologice”.Am zis că primul episod nu a fost total nesatisfăcător, măcar a avut elementul surprizei, plus porn shots, plus the girl had a cool haircut, a avut şi un ending miştocuţ şi speram să fie o serie ce se menţine în ritmul ăsta de episode rotunde, dar....



Toate personajele care mor, primesc scrisori, şi au legatură cu Fumika roiesc în jurul aceluiaşi liceu. Cel mai vechi truc naratologic posibil ( fenomenul Crima de la Conac/ Hotel/ Azil – your pick ) , când autorul găseşte de cuviinţă să strangă la un loc personajele pentru a le manevra mai bine, evitând astfel posibilele neplăceri cauzate de dezvoltarea unui fir epic original. Ok, clasa de liceeni este laitmotiv în animeuri dar! cum-necum, se mai aplică un fard acolo, se mai dă cu stick corector peste erorile cu miros plasticos, etc ; Este ok când, în general, adunarea a x elevi este condiţia sine-qua-non pentru dezvoltarea ulterioară a acţiunii care originează din insăşi această apropiere şi nu se poate dezvolta altfel ( Bokurano, The Girl Who Leaped thru Time, Honey and Clover (thou college), Zetsubou Sensei, mă rog, urmăriţi voi trendu). În Shigofumi însă se mută cu indiferenţă pionii pe tablă, se construiesc relaţii artificiale şi forţate, mor shaii pe capete, ( câteodată doar aşa...că vor ei) fetiţe fară sâni mânuiesc pistoale art-nouveau, aruncă cu bănci în dreapa şi stânga, dau telegrame de pe lumea ailaltă etc A doua zi totul este chill, pacea este restabilită, doua lesbiene se giugiulesc etc . = piniata peticită.



The annoing father, scriitorul. – Geniu nebun? maniac elitist ? psihopat calculat şi rece cu o minte sclipitoare? Well not really, no. Dacă tipul ăsta de personaj a vrut să instaureze scenaristul , ei bine, a eşuat total. După cateva minute de strâmbături arlechineşti şi ridicole, seriozitatea şi carisma lui Kiri..ceva-am-uitat-numele se disipează subit. Labilitatea sa psihică are o reţetă sterilă : 25% clovn în călduri , 50% cretinism senil, 25% sadomasochism refulat. Ca să nu mai zic de cele trei rânduri de asazisa “literatură”( citate din a sa carte ) reluate obsestiv, de parcă repetiţia unei fraze de un kitch vomitiv o va face în mod miraculos divină. “Lumea de apoi este de o stralucire totala, un alb imaculat acopera totul... ” Bitch Pliiiizzzzzz. Găselniţa cu inspiraţia (fan service based) cu scrisul pe pielea lu fie-sa e ok, adică Hanibal Lector ar fi dus la bun sfârşit treaba asta , însă , deşi Shigofumi se vrea o “dramă”, majoritatea episoadelelor sunt îmbuibate de comic releaf ca o baclava de sirop, thus my ardent desire to puke thru the ears.
Yea, cam pe aici am rămas. Overall nu este o serie pretenţioasă şi poate am fost prea harsh şi totuşi nu are un target de -12 ani, dată fiind inseriţia de imagini kinky n' al that. Are şi puncte bune, cum ar fi...uhm. În rest , ripp-off. Per total îi lipsesc punctele esenţiale de auto-susţinere şi originalitate, mergând pe mijlocul cărăruii bătătorite de alte serii mai răsărite, obţinând astfel un impact precar asupra avidităţii de nou a privitorilor. Prin “privitorilor” i mean me.

squeak!