director Kenji Nakamura
art designer - Takeshi Hashimoto
studio Toei Animation
Fuji tv -2 iulie 2007 – 27 septembrie 2007
Trecând peste detaliile plotice, după care puteţi scormoni individual pe wikipedia, mă voi apleca preponderent asupra esteticii generale a seriei. Ei bine, Mononoke, te ador! Esti stralucită! Literalmente. Ambianţa în care se “desfăşoară acţiunea” este de o frumuseţe greu de explicitat până la capăt. Bijuterie a animaţiei japoneze, seria este compusă din 12 episoade compacte stilistic, ce desfată privirea şi totodată invită la meditaţie.Takeshi Hashimoto, artistul conceptual, este supraomul, sau supra LSD useru, nu îmi dau seama exact, oricum, this little otaku se inchină umil în faţa lucrării sale de un geniu incontestabil. Pentru că nu va deveni niciodată un anime cult, M. este, iluzoriu, considerată o lucrare elitistă, savurată doar de conesseures. Intradevăr, dacă ai un fetish pentru moe şi o preferinţă pentru pantyes şi liceeni prometeici, seria asta nu este pentru tine, dar poţi sa te împrieteneşti foarte repede cu ea dacă îti dezbraci exclusivismul şi intri în joc.
Mononoke inseamnă “spectru; spirit, fantomă. Este un cuvânt foarte vechi şi rar folosit ce
desemnează spirite ce bântuiesc activ o persoană sau un loc. Deşi spiritul nu este în mod necesar rău, denumirea are oarece conotaţii negative. “ wiki. Mononoke este un spirit superior născut dintr-unul simplu ce ia o nouă înfaţişare atunci când este legat de o emoţie puternică, tristeţe, frică, razbunare etc – idee intanlită în mai toate culturile cu o mitologie cât de cât elaborată. Plasată într-o era feudală, seria nu pare a disocia prezentul de trecut, realul de virtual, vizibilul de invizibil, empiricul de metafizic. Nu putem să nu ne direcţionăm focusul mental spre Mushishi, cu o structură epică asemanatoare dar cu o estetică vizuală diferită. Despre el, altadată.
Toate episoadele Mononoke sunt puternice şi coerente, însă, în primele patru, luxurianţa cromatică atinge niveluri delirante. Acribia cu care sunt construite decorurile este împletită cu strucurarea spaţiului folosind tehnologie tridimensională, salvând timp de construire frame-by-frame. De aici şi mişcarea de cameră fluidă şi avansarea relativ rapidă de la spaţiu la spaţiu; probabil şi sentimentul de uşoară claustraţie şi ambuscadă cromatică, puţin barocă, puţin art nuveau (aţi prins referinţa Klimt desigur). Apetenţa pentru brobonea, detaliu, constrast simultan, compoziţie calculată, juxtapunere etc, condusă de hedonism plastic, adună toate serialele sub aripa unei incontestabile originalitaţi, unui gust artistic superior. Aplicarea, pe toată suprafaţa ecranului, a unei texturi, relativ statice, cu un efect gen...overlay sau ceva, adaugă unitate alaiului de imagini şi ajuta enorm dezautomatizărea perceptivă.
" To face ones own feelings is akin to throwing oneself into a bottomless pit, or setting sail on an endless sea."
Actul Utsorobune
Mononoke ar putea fi numită uşor o alegorie. Se pot face lucrări de master doar pe semiotica puzderiei de creaturi ce vieţuiesc pe vaporul din episodul Utsorobune. Explicaţia raţională este maturată sub preş ,în detrimentul naraţiunii mitice ce inserează personajele în relaţii multiple: cu ceilalţi, cu deitaţile, şi cu propria lor interioritate. Aş putea zice chiar că ( aidoma lui Shugurui) se pune în discuţie şi aici foarte clar condiţia umană: fragilitatea fiinţelor prinse între o mare tulburată şi un cer maliţios, cât şi încrancenarea cu care forţele opozante sunt combătute sau acceptate. Călătoria pe vas este de de fapt o coborâre în propriul subconştient din care sunt extrase şi puse în scena adevăruri primordiale, arhaice – dragoste, moarte, lumea de dincolo etc. Iniţierea în lumea nou găsită este însă brutală. Actanţii sunt pe rând confruntaţi cu cele mai înrădăcinate coşmaruri personale ( în iluzia creeată de Peştele-păzitor-totemic, o tipă chiar naşte un monstru marin diform, iar vânzătorul are viziunea propriei sale ştergeri fără urmă din existenţă – probabil una dintre spaimele ontologice cele mai de seama a conştinţei umane). De aceea spaţiul Mononoke este mai degrabă un spaţiu sufletesc, pneumatic, decât unul psihologic.
Potrivit unor precepte stabilite din vechime, pentru a expulza un spirit, actantul principal, Vânzătorul de Ierburi medicinale, mai înainte de a işi folosi sabia trebuie intâi a îşi folosi spiritul. Numai prin inteligenţă şi rabdare, forma, adevarul si regretul unei “stafii” pot fi aflate, aceasta fiind condiţia sine qua non a oricărei exorcizări. Conceptul precum că stăpanirea unei forţe apare în urma unui act comprehensiv, a găsirii unui adevăr intim, este de o mare sensibilitate şi eleganţă intelectuală, vădind o intuitie superioritara a procedeelor formative/aformative prin care lumea îşi schimbă neîncetat înfăţişarea şi nucleul. Adevărul nu este un dat, ci mai degrabă un act interpretativ la care participă o adunare de oameni, fiecare cu povestea şi adevărul propriu. Vânzătorul ne apare ca un Aristotel androginizat care, printr-o maieutică savantă, ne ghidează fluxul cognitiv spre sfarşitul absolutoriu.
Episoadele ce urmează ( în special 7 si 8 ) se desaturează treptat particularizând subplotul bakeneko şi casa parfumată, pentru a reveni apoi, în ultimile episoade la delirul color iniţial.
Finalurile de anime au fost întodeauna suficient de impredictibile pentru a mă prindă ( nu ştii niciodată dacă o să fie ok sau dacă toată lumea va muri într-o baie de sânge, se poartă anti-disney sezonul ăsta). Mononoke ţine însă să te liniştească în sensul asta, garantându-ţi practic un happy end. Ceea ce surprinde, însă, nu este endingu ci felul, treptat, în care se expun si capată sens lucrurile. Călătoria este mai importantă decât destinaţia, ştim asta cu toţii , iar M nu dezminte acest lucru. Înţelegerea , ca vizare a unui sens global şi originar, pretinde o inmănunchere a tuturor datelor şi o luare în considerare, între altele, a virtualului, a posibilului, a invizibilului care înconjoară o entitate, şi datorită acestiu travaliu, susţinut de Vânzator, suntem mesmerizaţi pe tot parcurul voiajului de inovativitatea structurii unui plot, de idei şi mini-twisturi neaşteptate, de subtile fragmente de dialog . Lăuntric realizăm cu câtă acurateţe şi devotament este coordonat tot acest scenariu teatral, prin care ne este permis exhumarea parţială a coordonatelor imaginaţiei creatoare. În acest zbor liber al fanteziei constă magia Mononoke ce ne îndepartează de uşuratatea şi inutilitatea ficţiunilor noastre prozaice şi ne îndrumă constant spre o beatitudine estetică. O serie care cu siguraţa will either turn you off or turn you in ( inward adică ).Pot spune despre Mononoke ca nu l-am văzut, ci m-am trezit din el.
-----------------10 stele------------
art designer - Takeshi Hashimoto
studio Toei Animation
Fuji tv -2 iulie 2007 – 27 septembrie 2007
Trecând peste detaliile plotice, după care puteţi scormoni individual pe wikipedia, mă voi apleca preponderent asupra esteticii generale a seriei. Ei bine, Mononoke, te ador! Esti stralucită! Literalmente. Ambianţa în care se “desfăşoară acţiunea” este de o frumuseţe greu de explicitat până la capăt. Bijuterie a animaţiei japoneze, seria este compusă din 12 episoade compacte stilistic, ce desfată privirea şi totodată invită la meditaţie.Takeshi Hashimoto, artistul conceptual, este supraomul, sau supra LSD useru, nu îmi dau seama exact, oricum, this little otaku se inchină umil în faţa lucrării sale de un geniu incontestabil. Pentru că nu va deveni niciodată un anime cult, M. este, iluzoriu, considerată o lucrare elitistă, savurată doar de conesseures. Intradevăr, dacă ai un fetish pentru moe şi o preferinţă pentru pantyes şi liceeni prometeici, seria asta nu este pentru tine, dar poţi sa te împrieteneşti foarte repede cu ea dacă îti dezbraci exclusivismul şi intri în joc.
Mononoke inseamnă “spectru; spirit, fantomă. Este un cuvânt foarte vechi şi rar folosit ce
desemnează spirite ce bântuiesc activ o persoană sau un loc. Deşi spiritul nu este în mod necesar rău, denumirea are oarece conotaţii negative. “ wiki. Mononoke este un spirit superior născut dintr-unul simplu ce ia o nouă înfaţişare atunci când este legat de o emoţie puternică, tristeţe, frică, razbunare etc – idee intanlită în mai toate culturile cu o mitologie cât de cât elaborată. Plasată într-o era feudală, seria nu pare a disocia prezentul de trecut, realul de virtual, vizibilul de invizibil, empiricul de metafizic. Nu putem să nu ne direcţionăm focusul mental spre Mushishi, cu o structură epică asemanatoare dar cu o estetică vizuală diferită. Despre el, altadată.
Toate episoadele Mononoke sunt puternice şi coerente, însă, în primele patru, luxurianţa cromatică atinge niveluri delirante. Acribia cu care sunt construite decorurile este împletită cu strucurarea spaţiului folosind tehnologie tridimensională, salvând timp de construire frame-by-frame. De aici şi mişcarea de cameră fluidă şi avansarea relativ rapidă de la spaţiu la spaţiu; probabil şi sentimentul de uşoară claustraţie şi ambuscadă cromatică, puţin barocă, puţin art nuveau (aţi prins referinţa Klimt desigur). Apetenţa pentru brobonea, detaliu, constrast simultan, compoziţie calculată, juxtapunere etc, condusă de hedonism plastic, adună toate serialele sub aripa unei incontestabile originalitaţi, unui gust artistic superior. Aplicarea, pe toată suprafaţa ecranului, a unei texturi, relativ statice, cu un efect gen...overlay sau ceva, adaugă unitate alaiului de imagini şi ajuta enorm dezautomatizărea perceptivă.
" To face ones own feelings is akin to throwing oneself into a bottomless pit, or setting sail on an endless sea."
Actul Utsorobune
Mononoke ar putea fi numită uşor o alegorie. Se pot face lucrări de master doar pe semiotica puzderiei de creaturi ce vieţuiesc pe vaporul din episodul Utsorobune. Explicaţia raţională este maturată sub preş ,în detrimentul naraţiunii mitice ce inserează personajele în relaţii multiple: cu ceilalţi, cu deitaţile, şi cu propria lor interioritate. Aş putea zice chiar că ( aidoma lui Shugurui) se pune în discuţie şi aici foarte clar condiţia umană: fragilitatea fiinţelor prinse între o mare tulburată şi un cer maliţios, cât şi încrancenarea cu care forţele opozante sunt combătute sau acceptate. Călătoria pe vas este de de fapt o coborâre în propriul subconştient din care sunt extrase şi puse în scena adevăruri primordiale, arhaice – dragoste, moarte, lumea de dincolo etc. Iniţierea în lumea nou găsită este însă brutală. Actanţii sunt pe rând confruntaţi cu cele mai înrădăcinate coşmaruri personale ( în iluzia creeată de Peştele-păzitor-totemic, o tipă chiar naşte un monstru marin diform, iar vânzătorul are viziunea propriei sale ştergeri fără urmă din existenţă – probabil una dintre spaimele ontologice cele mai de seama a conştinţei umane). De aceea spaţiul Mononoke este mai degrabă un spaţiu sufletesc, pneumatic, decât unul psihologic.
Potrivit unor precepte stabilite din vechime, pentru a expulza un spirit, actantul principal, Vânzătorul de Ierburi medicinale, mai înainte de a işi folosi sabia trebuie intâi a îşi folosi spiritul. Numai prin inteligenţă şi rabdare, forma, adevarul si regretul unei “stafii” pot fi aflate, aceasta fiind condiţia sine qua non a oricărei exorcizări. Conceptul precum că stăpanirea unei forţe apare în urma unui act comprehensiv, a găsirii unui adevăr intim, este de o mare sensibilitate şi eleganţă intelectuală, vădind o intuitie superioritara a procedeelor formative/aformative prin care lumea îşi schimbă neîncetat înfăţişarea şi nucleul. Adevărul nu este un dat, ci mai degrabă un act interpretativ la care participă o adunare de oameni, fiecare cu povestea şi adevărul propriu. Vânzătorul ne apare ca un Aristotel androginizat care, printr-o maieutică savantă, ne ghidează fluxul cognitiv spre sfarşitul absolutoriu.
Episoadele ce urmează ( în special 7 si 8 ) se desaturează treptat particularizând subplotul bakeneko şi casa parfumată, pentru a reveni apoi, în ultimile episoade la delirul color iniţial.
Finalurile de anime au fost întodeauna suficient de impredictibile pentru a mă prindă ( nu ştii niciodată dacă o să fie ok sau dacă toată lumea va muri într-o baie de sânge, se poartă anti-disney sezonul ăsta). Mononoke ţine însă să te liniştească în sensul asta, garantându-ţi practic un happy end. Ceea ce surprinde, însă, nu este endingu ci felul, treptat, în care se expun si capată sens lucrurile. Călătoria este mai importantă decât destinaţia, ştim asta cu toţii , iar M nu dezminte acest lucru. Înţelegerea , ca vizare a unui sens global şi originar, pretinde o inmănunchere a tuturor datelor şi o luare în considerare, între altele, a virtualului, a posibilului, a invizibilului care înconjoară o entitate, şi datorită acestiu travaliu, susţinut de Vânzator, suntem mesmerizaţi pe tot parcurul voiajului de inovativitatea structurii unui plot, de idei şi mini-twisturi neaşteptate, de subtile fragmente de dialog . Lăuntric realizăm cu câtă acurateţe şi devotament este coordonat tot acest scenariu teatral, prin care ne este permis exhumarea parţială a coordonatelor imaginaţiei creatoare. În acest zbor liber al fanteziei constă magia Mononoke ce ne îndepartează de uşuratatea şi inutilitatea ficţiunilor noastre prozaice şi ne îndrumă constant spre o beatitudine estetică. O serie care cu siguraţa will either turn you off or turn you in ( inward adică ).Pot spune despre Mononoke ca nu l-am văzut, ci m-am trezit din el.
-----------------10 stele------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu