Fūjin Monogatari

Yea so .. Fūjin Monogatari akaWindy Tales

Director Junji Nishimura Studio Production I.G

Poveste clădită în jurul unei şcoli de gimnaziu şi a câtorva elevi înconjuraţi şi fascinaţi de elementul „vânt”(self-implied şi în titlu).
Synopsis – Nao, o tânără elevă pasionată de fotografie digitală, urcă într-o bună zi pe acoperişul şcolii unde este martoră unor dubioşenii (ce implică pisici zburătoare) şi descoperă, în urma unei întâmplări, că unul din profesorii săi poate să controleze vântul, precum mulţi alţi oameni împrăştiaţi prin Japonia. Aceşti indivizi provin mai toţi dintr-un sătuc idilic iar în fiecare an se reunesc în locul de baştină pentru un festival special. Împreună cu doi prieteni Nao purcede spre acest lacaş în speranţa de a învăţa mai multe despre manipularea vântului din, ceeea ce pare a fi, pură curiozitate.

Buuun. Trec acum in registrul preferat şi încep cu lucrurile interesante:

Character design – frumos - mişcări fluide, obrăjori cu gropiţe, picioruşe durdulii ,linii îndrăzneţe. Chiar dacă digitale, urmele de peniţă, cariocă, creioane colorate, guaşă nu sunt mascate, totul luând o curbă spre abstract.(cerul, curenţii de aer etc).
Datorită faptului că în primele două episoade traseul epic nu este foarte îndrăzneţ, iar cronologia este lineară, Fūjin Monogatari are o claritate stranie, de parcă figurile şi imaginile sunt decupate dintr-o carte de colorat ,sau mai degrabă carte de poveşti ilustrată, care te trage înăuntru vrând nevrând. Story-ul primelor două episoade este interesant chiar dacă acţiunea se tărăgănează puţin, pentru că intrăm înt-o lume cu alte reguli, calmă, dar şi tumultoasă după cum bate vântul.

Episodul doi (ce include un storm creat de cei adunaţi la festival, la care Noe asistă deşi a fost avertizată să nu părăsească casa unde era găzduită) reuşeşte să creeze o tensiune mişto care te pune în gardă cu privire la aparenta inocenţă a seriei şi te încârligă în text promitându-ţi diverse bucurii estetice.

But alas, ceva went amiss, iar episodul trei se rupe complet de cursivitatea primelor două, te aruncă în strada înzăpezită şi iţi rânjeşte din pragul uşii cu o mimică de filler. Se preocupă îndeosebi de competenţele artistice ale lui Nao, episodul fiind complet dedicat descrierii încercărilor ei şi prietenei sale de a fotografia o altă colegă, campioană la alergarea de rezistenţă, în timpul antrenamentelor. Evident reuşesc într-un final şi căştigă chair un premiu- toată lumea e happy. Excep me, of course, pentru că tipul asta structură rotundă merge bine pentru Mushishi şi Pokemon de exemplu dar nu este la fel de bine aplicabilă aici - când suntem îndemnaţi să ridicăm anticipări de storyline pentru ca apoi să fim lăsaţi baltă. Dorinţa mea fierbinte pentru seria asta este să dezvolte o coloană vertebrală , să nu mai umble cu jumătăţi de măsură. Nu zic, este încă enjoyable şi drăgălaşă dar dacă toată seria preia ritmul ăsta de "one episode story" god help me căci nu mai am stamina tinereţii când puteam să mă uit la ceva doar pentru eye candy. Pe de altă parte, mai am de văzut 10 episoade, e timp de ispăşire.

Personajele...îmi plac. Sunt în ton cu ambientul, calde şi amicale, fără trăsături de caracter prea incisive, însă şi fără a fi pleznite cu o personalitate cu terminaţie în __ key.Wind are cu siguranţă un aer aparte şi un sound design bine pus la punct care ajută mult scenele mai puţin animate.

Senin, simplu, sincer, smart.

INCOMPLETE REVIEW

Primul dvd (3 eps + extras)a aparut pe www.asiandvdclub.org

Motivul pentru care, după o absenţă enormă, scriu despre ceva , este tocmai pentru că Fūjin Monogatari este un anime uşor de digerat, spre deosebire de Genius Party, Deep Imagination, Ponyo by the Sea, din care extragi sensuri şi forme până la extaz, greaţă şi leşin. Despre ele aş vrea să vorbesc cu adevărat însă sunt monştrii cu prea multe capete şi nu ştiu de la care să încep examinarea. Câteodată găsesc anime-uri atât de bune încât pare un sacrilegiu să rostesc ceva despre ele oricât de multă „distanţă” aş lua.

O să dau cu dalta în intangibil altădată.

Pentru vizionat anime îmi trebuie o anumită...tensiune, perseverenţă; existenţa obligatorie şi susţinută a interesului. În ultimul timp însă nu am mai avut răbdare.

De puţine ori se intamplă "să mă uit ca să uit" - să folosesc animaţia ca strategie escapistă, deşi în parte probabil chiar cere şi necesită asta de la viewer, dar când zeci de mici lucruri se luptă pentru spaţiu meu de atenţie, când nu ştiu exact cum să îmi drămuiesc timpul sau să îmi definesc priorităţile trebuincioase trailui cotidian este foarte greu să găsesc starea de spirit necesară pentru anime, acel mare calm al deschiderii spre experienţa completă. Am început multe serii pe care le-am abandonat plictisită si enervată, prematur of course ( deficienţă B12? ) . Şi asa trecură vreo două luni în care m-am dedicat complet cinematografiei (ca pass time). Între timp am downloadat masiv anime, am citit câteva manga şi am frunzărit dicţionarul japonez-român dar fără să iau ceva în serios. Am trădat chiar şi seriile sezonului trecut - în afară de întânlirile sub clar de luna cu Skip Beat şi Casshern Sins. Azi însă am găsit ceva care mă entuziasmează niţel. E vorba de o serie din 2005 , prea puţin cunoscută, fără ratings mari, şi, ne zic majoritatea review-urilor, cam stereotipă şi neinteresantă. But you know, I sort of like it. În primul rând pentru grafica absolut genială.

(創聖のアクエリオン ,Sōsei no Akuerion


Studio Satelight face singurele mecha pe care le urmăresc cu falca pe jos.( Macross Frontier e tot de ei ) Poate pentru că Shoji Kawamori, regizorul, este creatorul original Escaflowne: A Girl in Gaea şi a lucrat la designul "roboţilor" din Eureka Seven, Mobile Suit Gundam 0083, Ulysses 31, Ghost in the Shell etc. Tipul ştie ce face. Cu timpul o să îi caut toate work-urile dar între timp o să mă bucur de noua descoperire. Plotline şi tematici deoparte, Sousei no Aquarion este fenomenal, dar cuvântul care îl incorporează cel mai bine cred că este "surprinzător". Surprinzător prin fidelitatea şi măestria desenului şi culorii ce se pastreză de-a lungul fiecărui frame din fiecare episod, surprinzător prin naturaleţea şi fluiditatea mişcării , surprinzător datorită coregrafiei de luptă foarte interesante şi surprinzător pentru că nu mă aşteptam să urmăresc lanţ 8 episoade. Imaginile vorbesc de la sine. Este un anime, grafic, spectaculos, un adevărat tur de forţă , character designul mi se pare chiar mai interesant ca în Macross Frontier.
Age of Aquarius, also known as the Aquarian Age, was a concept popularized by Carl Gustav Jung. The Age of Aquarius was seen in contraposition with current the Age of Pisces: whereas the Age of Pisces represents duality and antithesis (thus, conflict), the Age of Aquarius is an age of synthesis and spiritualism (in some ways, a new golden age). wikipedia
Pentru aşa o rigurozitate visuală, plotul e cam retrograd. Încearcă să mulţumească pe toată lumea prin utilizarea tuturor procedeelor, tehinicilor şi conceptelor animeene posibile. Avem aşa - bildungsroman, brother complex, female empowerment, soul arrows, telekiezie, teleportare, îngeri, sfinxşi şi alte chimere, tânărul rufian, prinţul fair care cultivă trandafiri, fotbalistul, ghinionista, ruşinoasa, copila oarbă din cărucior, uniuni spirituale dubioase, reîncarnare, bijuterii magice, eroi mitologici , vampiri, geneză. cosplay etc etc În general ne-am obişnuit ca în anime să apară inserate tot felul de trimiteri şi preluări din mitologie, religie, istorie, literatura, filosofie dar în Sousei scenaristul pare că forţează puţin prin dorinţa de a incuba cu orice preţ suprasemnificaţii iar lucrul asta tinde să buimacească puţin privitorul şi să îl îndeparteze.










Momentan nu îmi pasă, “ambiguu” mă prefac că înseamnă "complex", iar "haotic" poate să devină uşor "copleşitor". Până la urmă majoritatea anime-urilor urmăresc traseul de iniţiere şi devenire spirituală a unui individ. O bună parte din preferatele mele sunt prin excelenţă bildungsromane - Naruto, Hunter x Hunter, Prince of Tennis, Over drive and such.
Poate că toata povestea Aquarion e cam cusută cu aţă albă, şi cam arbitrar, dar ....tocmai de asta rămane, precum am zis, surprinzătoare. Cele mai stranii chestii apar când te aştepţi cel mai puţin - mă refer aici la chestii periferice – Când vine vorba de fir narativ principal este utilizată tehnica ..cum să îi zic.."ştii-din-primul-episod-cum-o-să-se-termine-dar-te-uiţi-oricum-ca-să-îţi-confirmi-presupunerile-în-ideea-de-pleasure-delayment"

Ep 19 este aparte - grafica se schimbă complet în stil Ming Game; again - suprinzător. Personajele se trezesc pur şi simplu aşa şi fac chiar mişto la început de propriul aparel gen "eeewww".Amuzant.

Bottom line - grafică geni, story ..erm..multifaţetat şi sunet excelent ( Yoko Kanoo soundtrack music helooooo! ) plus melodii de deschidere şi închidere splendide ( Gabriela Robin! )
Dacă nu ar fi atât de corny i-aş da 9 stele.

ah şi asta hahah ->

manga - as prop for neo pop art

povestea e asa : O prietena imi relateaza pe yahoo cum la facutatea de arte locala un profesor face un experiment de initiere a tinerilor in pop art (cu scopul de a expune rezultatele intr-o galerie) . O studenta ii prezinta o lucrare declarandu-i ca este de inspiratie manga iar acesta i-o refuza adaugand totodata ca " manga nu este arta " Prietena mea ma roaga sa ii dovedesc, in scris, acestui june cadru didactic ca se inseala. Din pacate nu am putut sa fiu impersonala. Iata rezultatul:
-------------------------------------------------------------------------------

"Pop art is a visual art movement that emerged in the mid 1950s in Britain and in the late 1950s in the United States. Pop art challenged tradition by asserting that an artist's use of the mass-produced visual commodities of popular culture is contiguous with the perspective of Fine Art since Pop removes the material from its context and isolates the object, or combines it with other objects, for contemplation. The concept of pop art refers not as much to the art itself as to the attitudes that led to it.
Pop art is an important art movement of the twentieth century. Characterized by themes and techniques drawn from popular mass culture, such as advertising, comic books and mundane cultural objects, pop art is widely interpreted as a reaction to the then-dominant ideas of Abstract Expressionism, as well as an expansion upon them.

Manga are comics and print cartoons (sometimes also called komikku ), in Japanese and conforming to the style developed in Japan in the late 20th century.


Draga ovidiu, indiferenta si ignoranta ta fata de variatele forme de arta este nimicitoare.

Cu vanzari anuale de pese 406.7 bilioane de dolari,(yeni - later edit) publicatiile manga compun una din cele mai prolifice industrii din Japonia. Artistii manga consacrati sunt venerati ca niste zei si tratati ca atare. Aceste reviste sunt citite atat de catre copii cat si de catre adulti si sunt extrem de semnificative pe plan cultural oriunde in lume.
In acest mileniu cand vine vorba de pop art contemporan toate privirile sunt indreptate asupra Japoniei, ce a reinventat curentul, l-a actualizat si l-a repus in circulatie cu o forta extraordinara.

Manga nu este arta?! Spune-i asta lui Yoshimoto Nara , Kusumoto Maki, Jinyoung Shin, Imarang, Bing Shu Qing, Nonami Hiroshi, Yoshimoto Nara, Katsushiro Otomo si altor mii de artisti geniali precum si lui lui Takashi Murakami (http://en.wikipedia.org/wiki/Takashi_Murakami) unul din cei mai bine cotati artisti in viata, care a a readus de fapt „pop” e buzele tuturor. Lucrarile sale inspira multe paralele cu Andy Warhol si sunt in esenta tributare stilului manga.
Manga este arta pentru mase; este un mediu splendid care incuba artistilor „pop” japonezi metode, proceduri, tehnici, strategii, date foarte diverse ce ii ajuta in procesarea si definitivarea stilului pop, sau, mai nou, neo-pop. Deci „manga”ca stil este prin excelenta samburele noului pop international.

O expozitie deschisa, in anul de gratie 2009, sub tematica „pop art” nu numai ca ar trebui sa mentioneze aceasta noua forta artistica nipona, dar si sa ii acentueze rolul ei de majora importanta pentru scena artistica contemporana, ori poate ai impresia ca „pop art” este ceva ce a existat si poate exista numai in anii 50? Care este rolul aceste expozitii atunci? De a recicla vechituri? De a face ceva „pe acelasi stil”? Nu e datoria fiecarui individ inzestrat cu o farama de discernamant sa caute legaturi dintre trecut si prezent, de a face subtile paralele, de a arata noi forme de instantiere a artisticului? Daca nu analizam in adanc un concept atunci cum ne putem lauda ca posedam gandire critica – esentiala unui act de interpretare si creatie. Nu se poate vorbi despre pop-art in maniera decontextualizanta, si , asa cum este adevarat ca nu putem vorbi despre pop-art contemporan fara trecutul sau „factory”, este la fel de adevarat ca nu se poate vorbi fara viitorul din tarile soarelui-rasare.

Da, vorbesc de lucrarea Irinei care a fost respinsa pe criteriile ce mi-au dat ghes sa iti raspund raspund, in locul ei, in acest fel . Nu vorbesc aici de calitatea lucrarii in sine, care poate fi discutabila, dar reactia ta dismisiva fata de - manga ca arta si ca structura esentiala infatisand pop art-ul- denota o infatuare care nu isi are locul si este imperdonabila. Scuza-mi polologia dar, pentru mine care sunt de atat timp fermecata si aiurita de frumusetea formelor artistice nascute din manga, ignoranta ta fata de subiect (si fata de arta in sine) este jigitoare si nu inteleg cum un curator poate avea curajul demararii unei initiative de creatie fara a intelege deplin cu ce are de a face, dar are tupeul de a pretinde altfel."


---------------------------------------------------------------------------------------------------
Anyway, inteleg ca cititorii acestui blog (daca exista) sunt eruditi si nu au nevoie de mine sa le zic banalitatile astea and so...nu stiu exact de ce am postat asta; sau de ce am scris in the first place (poate pentru ca nu sunt o adepta totala a pasivitatii), poate ca sa imi dovedesc ca nu sunt atat de ignoranta pe cat realizez ca sunt de fapt. Oricum mi-au ajuns opt ani de tutori care isi defileaza cu ostentatie marginirea, plini de auto-adulare si sictir. Spre dezonoarea lor tin sa zic ca am invatat mai multe de la Katsushiro Otomo decat de la orice "educator" institutionalizat iar cateva luni de anime bune mi-au format simtul estetic mai mult decat orice curs de cromatica. concluzie: fuck art school & dilettants.

GA REI ZERO 喰霊-零-
synopsis
The Japanese Ministry of Defense has an anti-paranormal special forces group called the Supernatural Disaster Prevention Office. They are the ones responsible to protect Japanese soil and its people from supernatural and paranormal events. However, things didn't go so well in one of their missions..

De Ga Rei zero am dat absolut întâmplător, în timp ce frunzăream Cruncyroll ( mai fac şi din astea în momente de slăbiciune). Şi da, are de toate – monştrii, zombi, sânge, liiceeni predestinaţi luptei împotriva răului, clanuri, moşteniri, săbii polimorfe etc. Cu toate acestea nu e o ratare completă. Să mă explic – în pofida plictiselii, am decis să urmăresc totuşi un episod, aşa..de palmares. Minutele treceau greoi vrând parcă să îmi reamintească cu tot dinadinsul de proiectele pe care le aveam de finalizat aievea, pentru serviciu. Plotul mi s-a parut standard şi neinteresant – o echipă de specialişti în “exorcizări” salvează oraşul din ghearele unor monştrii malefici materializaţi din neant. Si aşa , încet încet s-au conturat nişte personaje şi nişte poveşti neinteresante. Mă pregăteam deja să renunţ la anime pentru seara respectivă când, absolut spectaculos, în ultimul minut, ceva mişto şi neprevăzut justifică toată lălăiala iniţială (nu dau spoilere) - oricum, cel mai surprinzător turn of events din ultima vreme; mi-a stat inima în loc o bataie, pe bune.

Mă rog, seria în sine nu e chiar grandioasă, dar oricum foarte catchy şi probabil underrated. Also chiar aduce viewer missleading la un alt nivel. În cazul Ga Rei, o mixtură ciudată de “superb” şi “ridicol” nu mă lasă însă să îndrăgesc episoadele până la capăt. De exemplu - îmi place că se moare pe bune dar reacţiile personajelor în faţa unui bloodbath sunt mult prea artificiale. Interacţiunea dintre cele două “eroine” este totuşi frumos articulată. În concluzie Ga Rei Zero nu este de lepădat pentru că, deşi se foloseşte lacom de clişeele imaginarului nipon, oferă totuşi şi momente frumoase, când drăgălaşe, când adrenalinice, celor predispuşi să se lase purtaţi de ficţiune.

Din sezonul toamna 2008 -

Nodame Cantabile Paris Chapter - un alt anime genial via Ken'ichi Kasai care a regizat şi Honey and Clover, după un manga de Tomoko Ninomiya; o epopee îndrăzneaţă croită în jurul relaţiei dintre doi oameni înfaşuraţi în muzică clasică instrumentală.

Capitolul Paris (2008) dezămageşte puţin prin stilul de desen cam primitiv dar are acealşi overall feeling ca prima serie. Nodame (tipa) este la fel de vivace şi spontantă ca întodeauna iar Chiaki la fel de serios şi nehotărât. Adevărul fie spus, mă aşteptam la o dragoste de zile mari pentru că, na, capitolul „Paris” ar trebui, potrivit discursului narativ, să ne înfăţişeze fructificarea promisiunilor şi confesiunilor lovey-dovey din prima serie însă s-a optat pentru menţinerea aceleiaşi neclarităţi de raport, susţinută de ambivalenţa lui Chiaki vis a vis de relaţia lor. Deşi geniul primei serii este pierdut ( poate şi datorită acomodarii tematice) Nodame Cantabile Paris Chapter este de văzut, fie doar pentru a urmări punerea în scena a personajului Nodame cu toate trasăturile ei specifice – drăgălaşenie, naivitate, fantezism. Este adorabilă într-un mod autentic, departe de patetismul a ceea ce desemnează „kawaii” astazi. Seria este ok pentru orice vârstă. Eu am urmărit-o cu un sentiment de comfort, de familiaritate, nu că aceasta ar fi starea inerentă unui anime bun, din contră chiar, însă Nodame C, urmarită intermitent cu producţii gut-slashing-goory mi-a echilibrat corect selecţiile, sunt puţin mai zen acum – arigato.

Skip Beat! - ridicol de fun&funny.

Plot – pentru a se razbuna pe fostul prieten ( un idol media), ce i-a dat papucii, o shave decide să intre în industria entertainmentului şi să devină ea însăşi o divă. Urmează apoi seria de peripeţii obligatorii căci, precum Făt Frumos, eroina trece printr-o serie de probe ce îi confirmă calităţile înascute conferindu-i totodată unele noi.
Mă rog, asta nu interesează prea mult. Trebuie precizat doar că Skip Beat nu face parte din categoria animeurilor spasmotico-stupide. Deşi pare. Este total amuzat; o altă supriză plăcută a sezonului. Derularea narativă în sine nu pare să intereseze decât ca suport pentru emergenţa unui comic de situaţie exagerat şi potenţat grafic, fără să cadă în penibil. Departe de a fi una din producţiile importante din ultima vreme, Skip Beat! este totuşi memorabil, ideal pentru vizionări colective. Am ţinut să îl menţionez.

Ef, a tale of melodies

http://en.wikipedia.org/wiki/Ef_-_a_tale_of_memories


Backround aside, Ef, nu face parte din crema sezonului. Are întradevăr o structură curajoasă cu regie interesantă pe alocuri şi o editare aparte însă nu te poţi dezlipi de faptul că seria este precursoarea unui shojo game. Nu pare sa aibă o direcţie incisivă dar nici nu sucubă în totalitate convenţiilor de gen. Este una din seriile cele mai bizare însă, daca ţi-ai impus o limită de timp pentru vizionat anime, atunci poţi să îi dai „skip” fară afterthoughts. Pănă la urmă pare a fi un fel de moe mai bine gândit, mai visceral, mai impredictibil, dar tot un moe. Recunosc că m-a ţinut captivă o seară întreagă, însă am regretat ulterior timpul pierdut. Acest mic guilty pleasure de 12 episoade îţi poate prinde atenţia uşor însă nu reuşeşte să îţi stăpânească imaginaţia, este mai degrabă un drog uşor cu efect tranchilizant, un fel de ceai de tei. Entertaining...dar cam atat. Best points – cuttingul scenelor „de intensitate” şi worst points, din perspectiva-mi total subiectivă, character designul personajelor feminine, uber-uzat si cheezy.

pre-anime?

dacă Hakujaden (The Tale of the White Serpent, 1958) este considerat primul "anime", în acepţia contemporană a cuvântului, cum ar trebui să numim animaţia japoneză dintre '10 si 60'? pre-anime? pre-modern/postmodern animation?

lately, on a whim, m-am uitat la câteva zeci de animaţii treizeciste. Pachetul cu pricina se numeşte " Classic Anime Collection" şi cuprinde patru dvd-uri. Se pare că "Digital Meme" are copyright, for some reason, dar când îmi fac timp o să postez câteva; mă îndoiesc că animatorii veacului trecut au semnat contract de exclusivitate cu vreo corporaţie. Plus că nu suntem în SUA unde gaseşti anime doldora la orice public library.

până atunci câteva imagini. Sunt un must-see, vă jur. Poate că nu sunt splendid executate dar cu siguranţă dezautomatizează în feluri mai subtile hihi

Kuro Nyago
The Black Cat 1929-------------------- Kokka Kimigayo 1931--------------Komori The Bat 1930


Nihon-ichi Momotaro ------------------------------------------------- Issun-boshi no Shusse
Momotaro the Undefeated 1928 -------------------------------The Tiny One Makes It Big 1929

Casshern Sinsキャシャーン
"is a remake of the classic anime series Neo-Human Casshern, produced by Tatsunoko Productions and animated by Madhouse,which premiered in Japan on October 1, 2008.
Saint Seiya director Yamauchi, Mushi-Shi designer,Umakoshi, Claymore writer Kobayashi" wikipedia

“Eşti un puţache, stai înfofolit în pătură cu temperatura de 39. Afară urlă o furtună de zăpadă iar înăuntru maică-ta usucă pâine pe sobă de aluminiu. Ai înghiţit câteva antibiotice cu ceai de tei; gustul amar vine din gât, inserat acolo cu ajutorul unui creion cu vârful înfăşurat în vată îmbibată în albastru de metil. Tuşeşti, îţi curg brobonele de sudoare, îţi mişti încet picioarele prinse în feşe cu oţet. Eşti la limita colapsului, îţi vine să vomiţi, dar te simţi bine delirând aşa. La televizor este un anime...”

Cam asta este sinopsisul sentimentului pe care l-am avut viziondând primul episod din Casshern Sins. Cald deja-vu, uşor dureroasă reîntânlire. Seria îmi pare că păstrează latent acea putere abnormă care te scoate violent din “viaţa” şi te aruncă în supra-. Dacă aş fi văzut cu adevarat c.s când eram mai fragedă garantat mi-ar fi hăituit toată adolescenţa. Poate că “pe vremuri” am văzut bucăţi din seria veche, ergo sentimentul de familiaritate, sau poate conţinutul uşor nihilist îmi aminteşte tematic de akira, sau poate încadrarile narative trimit la Mushishi, sau Kino no Tabi, saaau poate că estetica poartă o reminiscenţă a frizurilor old school, gen Lupin, Candy etc. Mainuţele grăsune ale lui Ringo certamente sunt linkate involuntar în mintea mea cu primele anime ever (si mai nou, cu kaiba ) Iar nasul personajelor e so very Lady Oscar. Acestea sunt specificatii inutile, ştiu, seria are stilul ei curat, uşoor poofy, personal. Şi mult, mult eye candy.

Casshern a ucis-o pe Luna, fiinţă eterică, considerată nemuritoare, acesta este păcatul său, însă protagonistul antemenţionat îşi pierde amintirea acestui eveniment şi este târât prin felurite situaţii, trecând gradual de la perplexitate totală, la o înţelegere din ce în ce mai adâncă a propriei sale naturi şi a forţei distructive ce sălaşluieşte în el asemeni unui daimon. Odată cu moartea Lunei planeta îşi începe ruinarea (“horobi”). O plagă misterioasă roade metalele din care sunt construiţi roboţii, inhabitanţii preponderenţi ai planetei, furându-le astfel veşnicia. Un zvon apare precum că, măncând carnea lui Casshern, îşi vor redobândi nemurirea şi aşa mai departe.
Personal, ador seria asta pentru flowul neobişnuit cu care este lucrată moartea, ca entitate textuală dominantă, inovativ drămuită şi pusă în scenă.
Totul pare că se mistuie şi renaşte sub puterea a două mari forţe – frica disipării/tanjeala eternităţii şi denegarea nemuririi. Singurul, însă , pentru care imortalitatea este o povară pare a fi Casshern deoarece este asociată cu “păcatul”, care, la un nivel poate fi uciderea Lunei-ruinarea planetei, dar la altul poate fi considerat însăşi neputinţa de a pieri. Netrecerea în nefiinţă este elementul imperdonabil de fapt. Perfecţiunea sa fizică este ofensatoare pentru cei rămaşi, nevoiţi să îşi privescă membrele mistuindu-se nisipos în adierea vântului.

Episodul doi îmi pare că esenţializează cel mai mult substanţa seriei. Ni se înfatisează un grup de roboţi ( majoritatea cu înfătiţare umanoidă) ce afirmă că au aceptat moartea, retrăgându-se astfel într-un mic spaţiu al lor. O tipă pretinde chiar că, datorită conştientizării propriei lor finitudini, ei, roboţii, au dobândit umanitatea. Au învaţat să iubească şi să înţeleagă afecte tipic umane ce le-au lărgit în fapt percepţia asupra lumii etc. Un concept frumos nu? În timp aflăm însă că aceste noi trăiri sunt mai degrabă exaltări maniaco-depresive decât sentimente durabile. Aflând de posibilitatea reobţnerii vieţii eterne prin mâncarea cărnii lui Cash., solidariatea lor se disipează brusc. Instinctul primordial de supravieţuire se înfige chiar şi în cei mai drăguţi şi naivi roboţi, ce uită de decizia lor senină şi dau gheş unor pulsiuni mult mai adânci.
Asta e partea mişto Aceptarea morţii este iluzorie. Descompunerea este singura realitate rămasă. Puterea story-ului Casshern vine si din vividness-ul de prezentificare a unor personaje secundare complexe, “bune”, irepetabile şi concrete ce, în pofida disperării cu care se agăţă de existenţă, sunt pe rând şterse, uitate. În această lume cuprinsă de panică se prelindă bezmetic eroul nostru, dorindu-şi moartea dar, paradoxal, condus spre viaţă de o forţă mai mare decât el. Instinctele supravieţuiesc mai mult decat ideile şi deciziile lucide.
Episoadele ce urmează prelevă şi elaborează câte o părticică din aceast meta-text.

Angst-ul insuportabil impune măsuri radicale. Astfel întânlim, la tipa asta cu păr roz, ideea uitării de sine prin eforturi fizice susţinute ( lupte, par example). Apoi în ep. cinci neliniştea este canalizată romantic prin nostalgia lumii pierdute, melancolia reamintirii integrităţii şi a frumuseţii iniţiale, naşterea unui crâmpei de speranţă în haos, zâmbetul dement ce apare în faţa nimicului.

(to be continued)

Ah şi încă o chestie intereantă. Dialogurile sunt coerente şi lipsite de tracasantele interjecţii tipice manierismelor graiului nipon ( din anime) – ah' ih' oh' nani' so naaa' moo' iada etc.

De grafică în sine nu precizez decât ca este splendidă, imaginile se autodefinesc.BEST OF THE SEASON!