THM

Fūjin Monogatari

2009-08-10T13:08:00.000-07:00

Yea so .. Fūjin Monogatari akaWindy Tales

Director Junji Nishimura Studio Production I.G

Poveste clădită în jurul unei şcoli de gimnaziu şi a câtorva elevi înconjuraţi şi fascinaţi de elementul „vânt”(self-implied şi în titlu).
Synopsis – Nao, o tânără elevă pasionată de fotografie digitală, urcă într-o bună zi pe acoperişul şcolii unde este martoră unor dubioşenii (ce implică pisici zburătoare) şi descoperă, în urma unei întâmplări, că unul din profesorii săi poate să controleze vântul, precum mulţi alţi oameni împrăştiaţi prin Japonia. Aceşti indivizi provin mai toţi dintr-un sătuc idilic iar în fiecare an se reunesc în locul de baştină pentru un festival special. Împreună cu doi prieteni Nao purcede spre acest lacaş în speranţa de a învăţa mai multe despre manipularea vântului din, ceeea ce pare a fi, pură curiozitate.

Buuun. Trec acum in registrul preferat şi încep cu lucrurile interesante:

Character design – frumos - mişcări fluide, obrăjori cu gropiţe, picioruşe durdulii ,linii îndrăzneţe. Chiar dacă digitale, urmele de peniţă, cariocă, creioane colorate, guaşă nu sunt mascate, totul luând o curbă spre abstract.(cerul, curenţii de aer etc).
Datorită faptului că în primele două episoade traseul epic nu este foarte îndrăzneţ, iar cronologia este lineară, Fūjin Monogatari are o claritate stranie, de parcă figurile şi imaginile sunt decupate dintr-o carte de colorat ,sau mai degrabă carte de poveşti ilustrată, care te trage înăuntru vrând nevrând. Story-ul primelor două episoade este interesant chiar dacă acţiunea se tărăgănează puţin, pentru că intrăm înt-o lume cu alte reguli, calmă, dar şi tumultoasă după cum bate vântul.

Episodul doi (ce include un storm creat de cei adunaţi la festival, la care Noe asistă deşi a fost avertizată să nu părăsească casa unde era găzduită) reuşeşte să creeze o tensiune mişto care te pune în gardă cu privire la aparenta inocenţă a seriei şi te încârligă în text promitându-ţi diverse bucurii estetice.

But alas, ceva went amiss, iar episodul trei se rupe complet de cursivitatea primelor două, te aruncă în strada înzăpezită şi iţi rânjeşte din pragul uşii cu o mimică de filler. Se preocupă îndeosebi de competenţele artistice ale lui Nao, episodul fiind complet dedicat descrierii încercărilor ei şi prietenei sale de a fotografia o altă colegă, campioană la alergarea de rezistenţă, în timpul antrenamentelor. Evident reuşesc într-un final şi căştigă chair un premiu- toată lumea e happy. Excep me, of course, pentru că tipul asta structură rotundă merge bine pentru Mushishi şi Pokemon de exemplu dar nu este la fel de bine aplicabilă aici - când suntem îndemnaţi să ridicăm anticipări de storyline pentru ca apoi să fim lăsaţi baltă. Dorinţa mea fierbinte pentru seria asta este să dezvolte o coloană vertebrală , să nu mai umble cu jumătăţi de măsură. Nu zic, este încă enjoyable şi drăgălaşă dar dacă toată seria preia ritmul ăsta de "one episode story" god help me căci nu mai am stamina tinereţii când puteam să mă uit la ceva doar pentru eye candy. Pe de altă parte, mai am de văzut 10 episoade, e timp de ispăşire.

Personajele...îmi plac. Sunt în ton cu ambientul, calde şi amicale, fără trăsături de caracter prea incisive, însă şi fără a fi pleznite cu o personalitate cu terminaţie în __ key.Wind are cu siguranţă un aer aparte şi un sound design bine pus la punct care ajută mult scenele mai puţin animate.

Senin, simplu, sincer, smart.

INCOMPLETE REVIEW

Primul dvd (3 eps + extras)a aparut pe www.asiandvdclub.org

Motivul pentru care, după o absenţă enormă, scriu despre ceva , este tocmai pentru că Fūjin Monogatari este un anime uşor de digerat, spre deosebire de Genius Party, Deep Imagination, Ponyo by the Sea, din care extragi sensuri şi forme până la extaz, greaţă şi leşin. Despre ele aş vrea să vorbesc cu adevărat însă sunt monştrii cu prea multe capete şi nu ştiu de la care să încep examinarea. Câteodată găsesc anime-uri atât de bune încât pare un sacrilegiu să rostesc ceva despre ele oricât de multă „distanţă” aş lua.

O să dau cu dalta în intangibil altădată.

2009-03-07T13:40:00.000-08:00

Pentru vizionat anime îmi trebuie o anumită...tensiune, perseverenţă; existenţa obligatorie şi susţinută a interesului. În ultimul timp însă nu am mai avut răbdare.

De puţine ori se intamplă "să mă uit ca să uit" - să folosesc animaţia ca strategie escapistă, deşi în parte probabil chiar cere şi necesită asta de la viewer, dar când zeci de mici lucruri se luptă pentru spaţiu meu de atenţie, când nu ştiu exact cum să îmi drămuiesc timpul sau să îmi definesc priorităţile trebuincioase trailui cotidian este foarte greu să găsesc starea de spirit necesară pentru anime, acel mare calm al deschiderii spre experienţa completă. Am început multe serii pe care le-am abandonat plictisită si enervată, prematur of course ( deficienţă B12? ) . Şi asa trecură vreo două luni în care m-am dedicat complet cinematografiei (ca pass time). Între timp am downloadat masiv anime, am citit câteva manga şi am frunzărit dicţionarul japonez-român dar fără să iau ceva în serios. Am trădat chiar şi seriile sezonului trecut - în afară de întânlirile sub clar de luna cu Skip Beat şi Casshern Sins. Azi însă am găsit ceva care mă entuziasmează niţel. E vorba de o serie din 2005 , prea puţin cunoscută, fără ratings mari, şi, ne zic majoritatea review-urilor, cam stereotipă şi neinteresantă. But you know, I sort of like it. În primul rând pentru grafica absolut genială.

(創聖のアクエリオン ,Sōsei no Akuerion

Studio Satelight face singurele mecha pe care le urmăresc cu falca pe jos.( Macross Frontier e tot de ei ) Poate pentru că Shoji Kawamori, regizorul, este creatorul original Escaflowne: A Girl in Gaea şi a lucrat la designul "roboţilor" din Eureka Seven, Mobile Suit Gundam 0083, Ulysses 31, Ghost in the Shell etc. Tipul ştie ce face. Cu timpul o să îi caut toate work-urile dar între timp o să mă bucur de noua descoperire. Plotline şi tematici deoparte, Sousei no Aquarion este fenomenal, dar cuvântul care îl incorporează cel mai bine cred că este "surprinzător". Surprinzător prin fidelitatea şi măestria desenului şi culorii ce se pastreză de-a lungul fiecărui frame din fiecare episod, surprinzător prin naturaleţea şi fluiditatea mişcării , surprinzător datorită coregrafiei de luptă foarte interesante şi surprinzător pentru că nu mă aşteptam să urmăresc lanţ 8 episoade. Imaginile vorbesc de la sine. Este un anime, grafic, spectaculos, un adevărat tur de forţă , character designul mi se pare chiar mai interesant ca în Macross Frontier.
Age of Aquarius, also known as the Aquarian Age, was a concept popularized by Carl Gustav Jung. The Age of Aquarius was seen in contraposition with current the Age of Pisces: whereas the Age of Pisces represents duality and antithesis (thus, conflict), the Age of Aquarius is an age of synthesis and spiritualism (in some ways, a new golden age). wikipedia
Pentru aşa o rigurozitate visuală, plotul e cam retrograd. Încearcă să mulţumească pe toată lumea prin utilizarea tuturor procedeelor, tehinicilor şi conceptelor animeene posibile. Avem aşa - bildungsroman, brother complex, female empowerment, soul arrows, telekiezie, teleportare, îngeri, sfinxşi şi alte chimere, tânărul rufian, prinţul fair care cultivă trandafiri, fotbalistul, ghinionista, ruşinoasa, copila oarbă din cărucior, uniuni spirituale dubioase, reîncarnare, bijuterii magice, eroi mitologici , vampiri, geneză. cosplay etc etc În general ne-am obişnuit ca în anime să apară inserate tot felul de trimiteri şi preluări din mitologie, religie, istorie, literatura, filosofie dar în Sousei scenaristul pare că forţează puţin prin dorinţa de a incuba cu orice preţ suprasemnificaţii iar lucrul asta tinde să buimacească puţin privitorul şi să îl îndeparteze.

Momentan nu îmi pasă, “ambiguu” mă prefac că înseamnă "complex", iar "haotic" poate să devină uşor "copleşitor". Până la urmă majoritatea anime-urilor urmăresc traseul de iniţiere şi devenire spirituală a unui individ. O bună parte din preferatele mele sunt prin excelenţă bildungsromane - Naruto, Hunter x Hunter, Prince of Tennis, Over drive and such.
Poate că toata povestea Aquarion e cam cusută cu aţă albă, şi cam arbitrar, dar ....tocmai de asta rămane, precum am zis, surprinzătoare. Cele mai stranii chestii apar când te aştepţi cel mai puţin - mă refer aici la chestii periferice – Când vine vorba de fir narativ principal este utilizată tehnica ..cum să îi zic.."ştii-din-primul-episod-cum-o-să-se-termine-dar-te-uiţi-oricum-ca-să-îţi-confirmi-presupunerile-în-ideea-de-pleasure-delayment"

Ep 19 este aparte - grafica se schimbă complet în stil Ming Game; again - suprinzător. Personajele se trezesc pur şi simplu aşa şi fac chiar mişto la început de propriul aparel gen "eeewww".Amuzant.

Bottom line - grafică geni, story ..erm..multifaţetat şi sunet excelent ( Yoko Kanoo soundtrack music helooooo! ) plus melodii de deschidere şi închidere splendide ( Gabriela Robin! )
Dacă nu ar fi atât de corny i-aş da 9 stele.

ah şi asta hahah ->

manga - as prop for neo pop art

2009-01-23T13:11:00.000-08:00

povestea e asa : O prietena imi relateaza pe yahoo cum la facutatea de arte locala un profesor face un experiment de initiere a tinerilor in pop art (cu scopul de a expune rezultatele intr-o galerie) . O studenta ii prezinta o lucrare declarandu-i ca este de inspiratie manga iar acesta i-o refuza adaugand totodata ca " manga nu este arta " Prietena mea ma roaga sa ii dovedesc, in scris, acestui june cadru didactic ca se inseala. Din pacate nu am putut sa fiu impersonala. Iata rezultatul:
-------------------------------------------------------------------------------

"Pop art is a visual art movement that emerged in the mid 1950s in Britain and in the late 1950s in the United States. Pop art challenged tradition by asserting that an artist's use of the mass-produced visual commodities of popular culture is contiguous with the perspective of Fine Art since Pop removes the material from its context and isolates the object, or combines it with other objects, for contemplation. The concept of pop art refers not as much to the art itself as to the attitudes that led to it.
Pop art is an important art movement of the twentieth century. Characterized by themes and techniques drawn from popular mass culture, such as advertising, comic books and mundane cultural objects, pop art is widely interpreted as a reaction to the then-dominant ideas of Abstract Expressionism, as well as an expansion upon them.

Manga are comics and print cartoons (sometimes also called komikku ), in Japanese and conforming to the style developed in Japan in the late 20th century.

Draga ovidiu, indiferenta si ignoranta ta fata de variatele forme de arta este nimicitoare.

Cu vanzari anuale de pese 406.7 bilioane de dolari,(yeni - later edit) publicatiile manga compun una din cele mai prolifice industrii din Japonia. Artistii manga consacrati sunt venerati ca niste zei si tratati ca atare. Aceste reviste sunt citite atat de catre copii cat si de catre adulti si sunt extrem de semnificative pe plan cultural oriunde in lume.
In acest mileniu cand vine vorba de pop art contemporan toate privirile sunt indreptate asupra Japoniei, ce a reinventat curentul, l-a actualizat si l-a repus in circulatie cu o forta extraordinara.

Manga nu este arta?! Spune-i asta lui Yoshimoto Nara , Kusumoto Maki, Jinyoung Shin, Imarang, Bing Shu Qing, Nonami Hiroshi, Yoshimoto Nara, Katsushiro Otomo si altor mii de artisti geniali precum si lui lui Takashi Murakami (http://en.wikipedia.org/wiki/Takashi_Murakami) unul din cei mai bine cotati artisti in viata, care a a readus de fapt „pop” e buzele tuturor. Lucrarile sale inspira multe paralele cu Andy Warhol si sunt in esenta tributare stilului manga.
Manga este arta pentru mase; este un mediu splendid care incuba artistilor „pop” japonezi metode, proceduri, tehnici, strategii, date foarte diverse ce ii ajuta in procesarea si definitivarea stilului pop, sau, mai nou, neo-pop. Deci „manga”ca stil este prin excelenta samburele noului pop international.

O expozitie deschisa, in anul de gratie 2009, sub tematica „pop art” nu numai ca ar trebui sa mentioneze aceasta noua forta artistica nipona, dar si sa ii acentueze rolul ei de majora importanta pentru scena artistica contemporana, ori poate ai impresia ca „pop art” este ceva ce a existat si poate exista numai in anii 50? Care este rolul aceste expozitii atunci? De a recicla vechituri? De a face ceva „pe acelasi stil”? Nu e datoria fiecarui individ inzestrat cu o farama de discernamant sa caute legaturi dintre trecut si prezent, de a face subtile paralele, de a arata noi forme de instantiere a artisticului? Daca nu analizam in adanc un concept atunci cum ne putem lauda ca posedam gandire critica – esentiala unui act de interpretare si creatie. Nu se poate vorbi despre pop-art in maniera decontextualizanta, si , asa cum este adevarat ca nu putem vorbi despre pop-art contemporan fara trecutul sau „factory”, este la fel de adevarat ca nu se poate vorbi fara viitorul din tarile soarelui-rasare.

Da, vorbesc de lucrarea Irinei care a fost respinsa pe criteriile ce mi-au dat ghes sa iti raspund raspund, in locul ei, in acest fel . Nu vorbesc aici de calitatea lucrarii in sine, care poate fi discutabila, dar reactia ta dismisiva fata de - manga ca arta si ca structura esentiala infatisand pop art-ul- denota o infatuare care nu isi are locul si este imperdonabila. Scuza-mi polologia dar, pentru mine care sunt de atat timp fermecata si aiurita de frumusetea formelor artistice nascute din manga, ignoranta ta fata de subiect (si fata de arta in sine) este jigitoare si nu inteleg cum un curator poate avea curajul demararii unei initiative de creatie fara a intelege deplin cu ce are de a face, dar are tupeul de a pretinde altfel."

---------------------------------------------------------------------------------------------------
Anyway, inteleg ca cititorii acestui blog (daca exista) sunt eruditi si nu au nevoie de mine sa le zic banalitatile astea and so...nu stiu exact de ce am postat asta; sau de ce am scris in the first place (poate pentru ca nu sunt o adepta totala a pasivitatii), poate ca sa imi dovedesc ca nu sunt atat de ignoranta pe cat realizez ca sunt de fapt. Oricum mi-au ajuns opt ani de tutori care isi defileaza cu ostentatie marginirea, plini de auto-adulare si sictir. Spre dezonoarea lor tin sa zic ca am invatat mai multe de la Katsushiro Otomo decat de la orice "educator" institutionalizat iar cateva luni de anime bune mi-au format simtul estetic mai mult decat orice curs de cromatica. concluzie: fuck art school & dilettants.

2009-01-05T10:10:00.000-08:00

GA REI ZERO 喰霊-零-
synopsis
The Japanese Ministry of Defense has an anti-paranormal special forces group called the Supernatural Disaster Prevention Office. They are the ones responsible to protect Japanese soil and its people from supernatural and paranormal events. However, things didn't go so well in one of their missions..

De Ga Rei zero am dat absolut întâmplător, în timp ce frunzăream Cruncyroll ( mai fac şi din astea în momente de slăbiciune). Şi da, are de toate – monştrii, zombi, sânge, liiceeni predestinaţi luptei împotriva răului, clanuri, moşteniri, săbii polimorfe etc. Cu toate acestea nu e o ratare completă. Să mă explic – în pofida plictiselii, am decis să urmăresc totuşi un episod, aşa..de palmares. Minutele treceau greoi vrând parcă să îmi reamintească cu tot dinadinsul de proiectele pe care le aveam de finalizat aievea, pentru serviciu. Plotul mi s-a parut standard şi neinteresant – o echipă de specialişti în “exorcizări” salvează oraşul din ghearele unor monştrii malefici materializaţi din neant. Si aşa , încet încet s-au conturat nişte personaje şi nişte poveşti neinteresante. Mă pregăteam deja să renunţ la anime pentru seara respectivă când, absolut spectaculos, în ultimul minut, ceva mişto şi neprevăzut justifică toată lălăiala iniţială (nu dau spoilere) - oricum, cel mai surprinzător turn of events din ultima vreme; mi-a stat inima în loc o bataie, pe bune.

Mă rog, seria în sine nu e chiar grandioasă, dar oricum foarte catchy şi probabil underrated. Also chiar aduce viewer missleading la un alt nivel. În cazul Ga Rei, o mixtură ciudată de “superb” şi “ridicol” nu mă lasă însă să îndrăgesc episoadele până la capăt. De exemplu - îmi place că se moare pe bune dar reacţiile personajelor în faţa unui bloodbath sunt mult prea artificiale. Interacţiunea dintre cele două “eroine” este totuşi frumos articulată. În concluzie Ga Rei Zero nu este de lepădat pentru că, deşi se foloseşte lacom de clişeele imaginarului nipon, oferă totuşi şi momente frumoase, când drăgălaşe, când adrenalinice, celor predispuşi să se lase purtaţi de ficţiune.

2008-12-25T08:10:00.000-08:00

Din sezonul toamna 2008 -

Nodame Cantabile Paris Chapter - un alt anime genial via Ken'ichi Kasai care a regizat şi Honey and Clover, după un manga de Tomoko Ninomiya; o epopee îndrăzneaţă croită în jurul relaţiei dintre doi oameni înfaşuraţi în muzică clasică instrumentală.

Capitolul Paris (2008) dezămageşte puţin prin stilul de desen cam primitiv dar are acealşi overall feeling ca prima serie. Nodame (tipa) este la fel de vivace şi spontantă ca întodeauna iar Chiaki la fel de serios şi nehotărât. Adevărul fie spus, mă aşteptam la o dragoste de zile mari pentru că, na, capitolul „Paris” ar trebui, potrivit discursului narativ, să ne înfăţişeze fructificarea promisiunilor şi confesiunilor lovey-dovey din prima serie însă s-a optat pentru menţinerea aceleiaşi neclarităţi de raport, susţinută de ambivalenţa lui Chiaki vis a vis de relaţia lor. Deşi geniul primei serii este pierdut ( poate şi datorită acomodarii tematice) Nodame Cantabile Paris Chapter este de văzut, fie doar pentru a urmări punerea în scena a personajului Nodame cu toate trasăturile ei specifice – drăgălaşenie, naivitate, fantezism. Este adorabilă într-un mod autentic, departe de patetismul a ceea ce desemnează „kawaii” astazi. Seria este ok pentru orice vârstă. Eu am urmărit-o cu un sentiment de comfort, de familiaritate, nu că aceasta ar fi starea inerentă unui anime bun, din contră chiar, însă Nodame C, urmarită intermitent cu producţii gut-slashing-goory mi-a echilibrat corect selecţiile, sunt puţin mai zen acum – arigato.

Skip Beat! - ridicol de fun&funny.

Plot – pentru a se razbuna pe fostul prieten ( un idol media), ce i-a dat papucii, o shave decide să intre în industria entertainmentului şi să devină ea însăşi o divă. Urmează apoi seria de peripeţii obligatorii căci, precum Făt Frumos, eroina trece printr-o serie de probe ce îi confirmă calităţile înascute conferindu-i totodată unele noi.
Mă rog, asta nu interesează prea mult. Trebuie precizat doar că Skip Beat nu face parte din categoria animeurilor spasmotico-stupide. Deşi pare. Este total amuzat; o altă supriză plăcută a sezonului. Derularea narativă în sine nu pare să intereseze decât ca suport pentru emergenţa unui comic de situaţie exagerat şi potenţat grafic, fără să cadă în penibil. Departe de a fi una din producţiile importante din ultima vreme, Skip Beat! este totuşi memorabil, ideal pentru vizionări colective. Am ţinut să îl menţionez.

Ef, a tale of melodies

http://en.wikipedia.org/wiki/Ef_-_a_tale_of_memories

Backround aside, Ef, nu face parte din crema sezonului. Are întradevăr o structură curajoasă cu regie interesantă pe alocuri şi o editare aparte însă nu te poţi dezlipi de faptul că seria este precursoarea unui shojo game. Nu pare sa aibă o direcţie incisivă dar nici nu sucubă în totalitate convenţiilor de gen. Este una din seriile cele mai bizare însă, daca ţi-ai impus o limită de timp pentru vizionat anime, atunci poţi să îi dai „skip” fară afterthoughts. Pănă la urmă pare a fi un fel de moe mai bine gândit, mai visceral, mai impredictibil, dar tot un moe. Recunosc că m-a ţinut captivă o seară întreagă, însă am regretat ulterior timpul pierdut. Acest mic guilty pleasure de 12 episoade îţi poate prinde atenţia uşor însă nu reuşeşte să îţi stăpânească imaginaţia, este mai degrabă un drog uşor cu efect tranchilizant, un fel de ceai de tei. Entertaining...dar cam atat. Best points – cuttingul scenelor „de intensitate” şi worst points, din perspectiva-mi total subiectivă, character designul personajelor feminine, uber-uzat si cheezy.

pre-anime?

2008-11-26T07:08:00.000-08:00

dacă Hakujaden (The Tale of the White Serpent, 1958) este considerat primul "anime", în acepţia contemporană a cuvântului, cum ar trebui să numim animaţia japoneză dintre '10 si 60'? pre-anime? pre-modern/postmodern animation?

lately, on a whim, m-am uitat la câteva zeci de animaţii treizeciste. Pachetul cu pricina se numeşte " Classic Anime Collection" şi cuprinde patru dvd-uri. Se pare că "Digital Meme" are copyright, for some reason, dar când îmi fac timp o să postez câteva; mă îndoiesc că animatorii veacului trecut au semnat contract de exclusivitate cu vreo corporaţie. Plus că nu suntem în SUA unde gaseşti anime doldora la orice public library.

până atunci câteva imagini. Sunt un must-see, vă jur. Poate că nu sunt splendid executate dar cu siguranţă dezautomatizează în feluri mai subtile hihi

Kuro Nyago
The Black Cat 1929-------------------- Kokka Kimigayo 1931--------------Komori The Bat 1930

Nihon-ichi Momotaro ------------------------------------------------- Issun-boshi no Shusse
Momotaro the Undefeated 1928 -------------------------------The Tiny One Makes It Big 1929

2008-11-24T14:59:00.000-08:00

Casshern Sinsキャシャーン
"is a remake of the classic anime series Neo-Human Casshern, produced by Tatsunoko Productions and animated by Madhouse,which premiered in Japan on October 1, 2008.
Saint Seiya director Yamauchi, Mushi-Shi designer,Umakoshi, Claymore writer Kobayashi" wikipedia

“Eşti un puţache, stai înfofolit în pătură cu temperatura de 39. Afară urlă o furtună de zăpadă iar înăuntru maică-ta usucă pâine pe sobă de aluminiu. Ai înghiţit câteva antibiotice cu ceai de tei; gustul amar vine din gât, inserat acolo cu ajutorul unui creion cu vârful înfăşurat în vată îmbibată în albastru de metil. Tuşeşti, îţi curg brobonele de sudoare, îţi mişti încet picioarele prinse în feşe cu oţet. Eşti la limita colapsului, îţi vine să vomiţi, dar te simţi bine delirând aşa. La televizor este un anime...”

Cam asta este sinopsisul sentimentului pe care l-am avut viziondând primul episod din Casshern Sins. Cald deja-vu, uşor dureroasă reîntânlire. Seria îmi pare că păstrează latent acea putere abnormă care te scoate violent din “viaţa” şi te aruncă în supra-. Dacă aş fi văzut cu adevarat c.s când eram mai fragedă garantat mi-ar fi hăituit toată adolescenţa. Poate că “pe vremuri” am văzut bucăţi din seria veche, ergo sentimentul de familiaritate, sau poate conţinutul uşor nihilist îmi aminteşte tematic de akira, sau poate încadrarile narative trimit la Mushishi, sau Kino no Tabi, saaau poate că estetica poartă o reminiscenţă a frizurilor old school, gen Lupin, Candy etc. Mainuţele grăsune ale lui Ringo certamente sunt linkate involuntar în mintea mea cu primele anime ever (si mai nou, cu kaiba ) Iar nasul personajelor e so very Lady Oscar. Acestea sunt specificatii inutile, ştiu, seria are stilul ei curat, uşoor poofy, personal. Şi mult, mult eye candy.

Casshern a ucis-o pe Luna, fiinţă eterică, considerată nemuritoare, acesta este păcatul său, însă protagonistul antemenţionat îşi pierde amintirea acestui eveniment şi este târât prin felurite situaţii, trecând gradual de la perplexitate totală, la o înţelegere din ce în ce mai adâncă a propriei sale naturi şi a forţei distructive ce sălaşluieşte în el asemeni unui daimon. Odată cu moartea Lunei planeta îşi începe ruinarea (“horobi”). O plagă misterioasă roade metalele din care sunt construiţi roboţii, inhabitanţii preponderenţi ai planetei, furându-le astfel veşnicia. Un zvon apare precum că, măncând carnea lui Casshern, îşi vor redobândi nemurirea şi aşa mai departe.
Personal, ador seria asta pentru flowul neobişnuit cu care este lucrată moartea, ca entitate textuală dominantă, inovativ drămuită şi pusă în scenă.
Totul pare că se mistuie şi renaşte sub puterea a două mari forţe – frica disipării/tanjeala eternităţii şi denegarea nemuririi. Singurul, însă , pentru care imortalitatea este o povară pare a fi Casshern deoarece este asociată cu “păcatul”, care, la un nivel poate fi uciderea Lunei-ruinarea planetei, dar la altul poate fi considerat însăşi neputinţa de a pieri. Netrecerea în nefiinţă este elementul imperdonabil de fapt. Perfecţiunea sa fizică este ofensatoare pentru cei rămaşi, nevoiţi să îşi privescă membrele mistuindu-se nisipos în adierea vântului.

Episodul doi îmi pare că esenţializează cel mai mult substanţa seriei. Ni se înfatisează un grup de roboţi ( majoritatea cu înfătiţare umanoidă) ce afirmă că au aceptat moartea, retrăgându-se astfel într-un mic spaţiu al lor. O tipă pretinde chiar că, datorită conştientizării propriei lor finitudini, ei, roboţii, au dobândit umanitatea. Au învaţat să iubească şi să înţeleagă afecte tipic umane ce le-au lărgit în fapt percepţia asupra lumii etc. Un concept frumos nu? În timp aflăm însă că aceste noi trăiri sunt mai degrabă exaltări maniaco-depresive decât sentimente durabile. Aflând de posibilitatea reobţnerii vieţii eterne prin mâncarea cărnii lui Cash., solidariatea lor se disipează brusc. Instinctul primordial de supravieţuire se înfige chiar şi în cei mai drăguţi şi naivi roboţi, ce uită de decizia lor senină şi dau gheş unor pulsiuni mult mai adânci.
Asta e partea mişto Aceptarea morţii este iluzorie. Descompunerea este singura realitate rămasă. Puterea story-ului Casshern vine si din vividness-ul de prezentificare a unor personaje secundare complexe, “bune”, irepetabile şi concrete ce, în pofida disperării cu care se agăţă de existenţă, sunt pe rând şterse, uitate. În această lume cuprinsă de panică se prelindă bezmetic eroul nostru, dorindu-şi moartea dar, paradoxal, condus spre viaţă de o forţă mai mare decât el. Instinctele supravieţuiesc mai mult decat ideile şi deciziile lucide.
Episoadele ce urmează prelevă şi elaborează câte o părticică din aceast meta-text.

Angst-ul insuportabil impune măsuri radicale. Astfel întânlim, la tipa asta cu păr roz, ideea uitării de sine prin eforturi fizice susţinute ( lupte, par example). Apoi în ep. cinci neliniştea este canalizată romantic prin nostalgia lumii pierdute, melancolia reamintirii integrităţii şi a frumuseţii iniţiale, naşterea unui crâmpei de speranţă în haos, zâmbetul dement ce apare în faţa nimicului.

(to be continued)

Ah şi încă o chestie intereantă. Dialogurile sunt coerente şi lipsite de tracasantele interjecţii tipice manierismelor graiului nipon ( din anime) – ah' ih' oh' nani' so naaa' moo' iada etc.

De grafică în sine nu precizez decât ca este splendidă, imaginile se autodefinesc.BEST OF THE SEASON!

2008-11-06T10:34:00.000-08:00

ok, iata toate premierele anime 2008 toamna, o lista compilata de Sean Turns

si iata, dupa o degustare sumara a majoritatii, alegerile mele :

Ca intodeauna, serii neasteptat de bune si serii neasteptat de proaste. Este pentru prima data in cariera mea de otaku in care urmaresc anime episod cu episod. Pana acum am fost behind, dar, desi o sa fiu etern in urma fanilor harcore, incep sa ma simt mai "pe val". Sentimentul de frustrare nascut din viewingul asta sacadat nu s-a disipat total insa, dar ma acomodez. Pana una alta, mai le am pe cele "on hold" dar sunt prea uscata intelectual a scrie ceva despre ele sau despre noile descoperiri oricat de mult entuziasm mi-ar pricinui. Astept starea de gratie, va pup.

a da, si daca nu aveti rabdare sa le downloadati le gasiti pe crunchyroll la highdefiniton ;)

2008-08-09T04:17:00.000-07:00

Nu găsesc o justificare interesantă pentru delasarea mea, lipsa de poftă de a scrie. E cald, fiind vară, şi sunt pe autohibernare presupun. În timp ce sutele de turişi ce se prelindă prin fata casei mele se îmbuibă cu saorma, mici şi alte scârboşenii, ascetismul meu este in full bloom ( mai ales cel intelectual). Dar uite că datorită stării asteia de lancezeală toridă l-am descoperit pe Bergman (ruşine mie că atât de târziu!) şi cateva anime noi, plăcute.

Kafka Inaka Isha //// Kafka a Country Doctor

Animaţie de Koji Yamamura după un story, intitulat "A Country Doctor" scris prin 1909, de Franz K.( of course ). Ciudată alegerea de a introduce în titlu numele scriitorului. Iniţial am crezut ca este un fel de omagiu sau o ficţiune avându-l pe “Kafka” drept personaj. Nu citisem povestioara dar mă bucur ca am făcut-o acum, numai bună pentru spleenul de dimineaţă, ân aburi de cafea. Trec peste scurta descriere a “desfaşurării acţiunii” şi mă reped în a lăuda munca lui Yamamura care ne oferă un one man show strălucit. Clap-clap-clap. Stilul este ...lugubru, europenizat, cu un desen născut din întreţesături de multiple linii hiperactive. Nici nu ştiu daca e corectă titulatura “anime”. Cert este că are un grad ridicat de artsy fartsy bine făcut, conformat perfect textului iniţial. Cruzimea, perfidia, tradarea naturii umane sunt prezentificate, în animaţie, prin deformări anatomice şi perspectivale, în succesiune rapidă. Actanţii sunt decorticaţi de a lor persona , lăsându-şi pulsiunile, ororile, senzaţiile, expuse. Acestea sunt exprimate liber în gesturi, minică, acţiuni. Personal caii mi-au părut piesa de rezistenţă. Ei par să acumuleze maximum de straneitate şi de forţă simbolică. Dacă la început, drumul spre damnaţiune, este parcurs în pas alert de două animale pur sânge, în cel spre salvare ele se transformă subit în două mârtoage rebegite, subliniind exemplar impasul şi oroarea. Este adusă, astfel, în actualitate o neputinţă ce o simţim îndeobşte în visele urâte. Se operează în acest registru, claustrofobic, delirant, morbid pe toată durata filmuleţului, în bună unitate de stil, fără scăpări, cu mare delicateţe şi respect pentru ficţiunea originară.

Faptul că suntem martori ai acestei progesii de la text literar la text visual, un proces de circa o sută de ani este un mare privilegiu pentru noi, avatari ai noului mileniu. Să ne aplecăm aşadar cu reverenţă asupra celor douăzeci de minute de suprarealism Yamamura şi asupra unor valorilor literare irefutabile, care, în adevarul lor, nu vor aparţine niciodată trecutului.

“ He is the greatest German writer of our time. Such poets as Rilke or such novelists as Thomas Mann are dwarfs or plaster saints in comparison to him” Vladimir Nabokov - Lectures on Franz Kafka's "The Metamorphosis".

“Once one responds to a false alarm on the night bell, there’s no making it good again—not ever” Aici nici nu îndrăznesc să mă avânt la vânătoare de semnificaţii.

cateva megababe

2008-07-14T12:41:00.000-07:00

pe rand
Torogai baba :seirei no morobito
Nondescript baba : naruto
Yubaba: Spirited Away
MegaBaa :dennou coil

2008-07-03T02:53:00.000-07:00

Ok so, mi-am aruncat un ochi pe noul sezon şi thus far it's been a semi-good catch.

The Daughter of Twenty Faces - close, but no cigar
(primele 6 episoade)
O fată de zece ani, orfană, of course, este salvată de la o soartă inexplicabil de crudă (fiind otravită încet de rudele adoptive) de un misterios hoţ şarmant, de neoprit, ce o inserează, împreună cu gaşca sa, în lumea haiduciei. Progresia narativă se dezvoltă urmărind închegarea aceastei legături de filiaţie.
Uhm well. Am sentimente mixte în legatură cu această serie. E suficient de bună să te facă să vezi episoade în calupuri, dar nu mindblowing. Premisele sunt cam facile; pe de altă parte structura rodundă a episoadelor te împinge spre vizonarea lor consecutivă în speranţa descoperirii a ceva mai interesant. Este repetată obsesiv propoziţia ”look, see and think for youself”, presupun deci că este adresată unor tineri burghezi-prepuberi-visători fără o personalitate fixată, pentru care o banalitate de genul asta poate ,încă, veni ca o revelaţie. Tipa mi-a amintit puţin de Ana dei capelli rossi : relativ inteligentă, umilă, şi cu valenţe gospodăreşti..
Nu ştiu după ce reţetă este încropită seria dar condimentele clar nu sunt pe listă. Overall o serie cuminte, care trebuie totuşi degustată înainte de a fi îndesată într-un ungher obscur, până la urmă unora nu le place mancarea picantă nu? Voi persista totuşi, vorba prin târg zice că The Daughter este una dintre cele mai underrated anime din sezon.

Allison to Lillia - ou dear, ou my
Pe cât de interesant sună titlu pe atât de plictisitor este animeul. Groaznic. Iarăşi nişte copii anoşti salvează lumea (se făcea că era un război între doua ţări oarecare) datorită curajului şi destoiniciei dovedite, obliterarând totodată încrederea mea în capacitatea industirei anime de a îşi reimpospată mereu repertoriul. Nu înţeleg cum au reuşit să scoată ceva atât de anacronic. Pur şi simplu banal. A fost chinuitor să văd un episod integral. Mă simt insultată :))

Chi's Sweet Home
In 400 mb încap 16 episoade. Chi (pişu în jap) este o pisică pierdută de mama sa ce îşi gaseşte un nou culcuş langş o familie umană. Da, aţi ghicit, este narat (voice over) chiar de către pisi, ceea ce este, în definitiv, adorabil. Chi's Sweet Home este un anime pentru copilaşi mici mici care se deprind, precum pisicul, cu defecări efectuate corect fără “leacking” - este acentuată partea asta. Dealtfel şi personajele sunt desenate în stilul de cartoon educativ - linii simple ce formeaz figuri uşor reconoscibile. Oricât de bizar şi drăgut mi s-a părut primul episod nu imi imaginam că o să ma holbez ca idioata la zece consecutiv, şi totuşi I did. Etapele prin care trece un pisic în integrarea sa în ambianţa unmanoidă sunt exacte şi familiare orcăroră dintre noi care au adus acasă, spre iritarea parentală, tot felul de animaluţe. Pentru Chi's sweet home trebuie să ai o anumită afinitate pentru patrupede şi poveşti candide. Nu ne putem lamenta, este perfect pentru nişa căreia îi este destinată.

Bla...vroiam să scriu de Soul Eater şi Kure-Nai şi şi, dar realizez că singurul anime despre care vreau cu adevărat să vorbesc este

Seirei no Moribito

-extrasă dintr-o serie de nuvele fantasy scrise de Nahoko Uehashi şi mai departe dintr-o manga semnată autorial de antementionatul şi grafic de priceperea lui Kamui Fujiwara , Seirei no Moribito (Guardian of the Spirit) este un anime apărut prin primavara anului trecut ( 2007 ) regizat de Kenji Kamiyama, studio Production I.G.
Declar din capul locului că este o animaţie extraordinară. Nu a fost nevoie de vizita orişnuita pe wiki pentru a îmi justifica senzaţia de citire a unui de text literar, paralel cu cel vizual, aveam o certitudine în acest sens căci, precum Shigurui, Moribito abundă în detalii: ale realităţii sociale, gestuale, vizuale, dialogice. Este un anime cladit cu caldură şi dăruire ( şi, probabil, un buget rezonabil ). Am fost complet mesmerizată de naturalul mişcărilor personajelor, naturaleţe arareori întânlită la serii. Dennou Coil este un alt exemplu în acest sens. Probabil încep studiourile să se prindă că nu prea mai merge cu linkajul afectiv alone, mai trebuie adăugate şi frames pentru un plus de excitaţie optică. Ok...adevarul este că sunt şi serii de anime care se fundamentează doar pe un substrat afectiv, pe dialog si pe empatie, în detrimentul graficii elaborate ( exemplul cel mai de seama - Nodame Cantabile- a jewel in its own rights ) Mă rog, polemica asta conţinut vs exterior, story vs grafică, este prea veche şi tracasantă pentru a o expanda aici, mai ales că Morobito însumează ambele părţi în mod armonios.

Balsa the spearwoman is a wandering warrior, who takes on the task of saving lives in atonement for a past sin. On her journey, she happens to save a prince and is tasked with becoming his bodyguard. And he is going to need one, for his own father, the emperor, wants him dead.

Da, personajele sunt credibile, cu personalităţi distincte şi interesante. Balsa, eroina, este îmbracată adecvat vremii, fără pompozităţi de costum şi aere de mare warriour misterios, bloodthirsty şi inabordabil. Ah, şi are treizeci de ani, prienteni, şi valente de mama, lucru total ieşit din tiparul eroinelor cu care ne-am obişnuit - adolescentine, orfane, şi semi-autiste.

Moribito se distinge în primul rând prin atenţia deosebită întreptată asupra backroundului. Toate fundalurile sunt lucrate meticulos chiar dacă apar fugitiv. Materialelor sunt redate ţinând cont de proprietaţile lor specifice, operând în registru realist. Lumina puternică, taioasă, caldă, acentuează straneitatea lumii. Undele solare, de asfinţit, patinează totul într-o sepia nostalgică, adâncind şi mai mult privitorul în frumuseţea ficţiunii. Norii pictaţi a la Makoto Shinkai, aruncă reflexe fulgurante, colorate; nopţile sunt înfaşurate într-o lumină rece, exact dozată, de lună plină.
Scenele de luptă sunt minunat coordonate, flamboaiante fară a apela la trucuri magice şi alte nazdrăvănii. Nu sunt multe în total dar sunt acurate şi preţioase.
Fantasticul este bine integrat, copertează întreaga poveste.

Recunosc, mi-a fost lene a îi aplica seriei o analiză in-deapth concetrată asupra adevărului “istoric”/ mitologic şi termenilor aferenţi precum “star diviner”, “kanbal” etc etc.
Singurul lucru care mi-a atras atenţia a fost “nayug” - the spirit world . Într-unul din episoade, Tanda (ajuvantul) călătoreşte în aceasta lume, părăsindu-şi trupul, şi explorează vizual noua lume. Peisajul evident mitic m-a intrigat : peşti (din lipsă de denumire exactă a speciei) uriaşi cât nişte balene – şi înzestraţi adiacent cu respiraţie terestră, broască ţestoasă cu carapacea cât un munte, păsări bizare, peisaj cristalin, montan etc – mi-ar fi plăcut să ştiu plecănd de la ce doctrină a fost realizat compozitul astă ( mi-a adus aminte puţin de Neverending story- cu batrana ţestoasă- munte Moira).

Concluzie – Având o estetică vizuală puternică şi un storyline intrigant, consider Seirei no Moribito (Guardian of the Spirit) una din cele mai interesante propuneri ale anului defunct (2007) .

[zoku] Sayonara Zetsubou Sensei - implacabila revoluţie antikitsch

2008-06-16T14:15:00.000-07:00

--- începe în forţă şi menţine excelenţa episoadelor 1/12. Suntem inseraţi anew într-un peisaj fictiv al culturii postmoderne, ce păstrează manifestările iconice şi lingvistice din prima serie, oferindu-le în concomitent o extra-sminteală. I love it and, subsequently, gonna hipe it up!
Structura actanţială nucleică rămane aceeaşi – îndrumător-eleve - personaje periferice apărând ocazional. La sfarşitul primului episod sunt introduse fişe ce explică nomeclatura particulară fiecăruia (după ce ne-au chinuit un sezon ! )
Episoadele, mai mult ca niciodată, sunt imbuibate cu aluzii, conotaţii, expuneri - Bob Marley, Baron Muchaussen, Breakfast at Tiffany's, Gundam, Astro Boy, The soviet union, The old testament, hashimoto Faction, Lupin ( again), Che gue Vara, Dragon Ball Z, Junsei Tsuji, Matrix, Madame du Poumpadour, Milli (volley ball girl), Audition, Emille Galle, Gaudi, Kabuki, Rococo, japanes pop idols .....si multe-muuuuuuulte altele.
Din preaplinul de nebunie al creatorilor sunt ejaculate imagini profunde ce necesită o bogată cultură precomprehensivă; fără un minimum de cunoştinţe prealabile nu ar exista o extragere mulţumitoare a sensului din unităţile vizuale prezentate. As always, ficţiunea Zetsubou măguleşte subiecţii receptori prin presupoziţia că aceştia deţin, apriori, dezvoltarea intelectuală necesară inţelegerii contextului cultural şi mentalitar ce reîmprospatează necontenit resursele animaţiei, şi asta e mare lucru, acum că mai toate animeurile par croite după aceeaşi matrice standard hotarâtă de companii lihnite.

Prima parte a seriei secunde operează asupra noastră tot in nota onirică, ludică, alienantă şi nu am nici un motiv să cred că restul episoadelor vor decădea în vrun fel.
Analizele aplicate lumii de instanţele actoriale se apleacă cu acelaşi interes asupra unui concept filosofic cât şi unui papuc storcoşit. Detaliu, alteritate, entropie, autoconştinţă, subversivism, logoree, polemică, satiră socială, migraţie intramundană,dubitaţie, intratextualitate, perspectivă multiplă - acestea constituie câteva directive generale prin prisma cărora poate fi, şi trebuie, privit textul.
Ştiu că sună vag şi ambiguu fără o ilustare decentă, din aceste raţiuni, în cazul SZS o vizualizare atentă “face cât o mie de cuvinte” ( vai ce banalitate am ejaculat :)) da nu o sterg, la dracu, mi-e somn! )

În lipsa unui plot uniform (de fapt şi epica tradiţională a la Prop este bashed) suntem aruncaţi perpetuu în situaţii neaşteptate ce ne încordează maximal muşchiul atenţiei. Snap! Apoteoza demenţei, cred eu, o găsim în episodul doi. Din motive interioare obscure, vocea narativă se difractă subit. Codul lingvistic trece de la japoneză la...Prororoicană ( sau ceva de genu), o limbă afiliată lui Fuura, care în primul serial al primei serii şi-a exprimat regretul de a nu putea fi o membră a speciei pororoicane (o notaţie infirmă pe o bucată de hartie meschină - frame de 2 secunde). Urmărind progresia dialogului devine evident că inşiruirile, ubercomice dealtfel, de vocale şi consoane nu sunt alipite unei sintaxe. Pe ecran sunt afişate două linii de traducere (una sus, un jos) ce par a vorbi despre acelaşi lucru, trecând de la formulări identice la incompatibilitate totală Nici nivelul semnificat, al sensului vizat, nu răspunde mereu unei raţiuni logice. Recunosc că nu am inţeles complet ce dumnăzău se întamplă. Dopat de efluviile extaziate ale sferei cerebrale drepte, cortexu meu rânjea cretinic.

Mi-ar plăcea să vorbesc gradual, şi elogiativ evident, despre fiecare episod, dar, în scopul conservării sănătăţii mele mentale (cât a mai ramas din ea), voi renunţa la acest proces laborios. Şi oricum, datorită încăpăţânării cu care aclam pozitiv seria, cred ca deja am declanşat reacţii de aparare de
poziţie opusă, căci ştiti voi : “ când o descriere se potriveste perfect , oamenii tind să nu îi dea crezare”
De fapt am uitat că mai nimeni nu citeşte băligătura asta.

Alte random quotes:

Its the duty of neets and hikikomori to watch new anime
Whenever you start using fancy terms people who have no clue get turned off and people who are exerts shoot of abjections!
I'll say something utterly pointless in a grandiouse and overdramatic manner

Menţionez că este pentru prima oară când dubingu “styled” nu mi s-a părut ridicol. “Sore ga domo” - thanks awfully - ahahahaha
ps. nu downloadaţi versiunile cu extensie .mkv pentru că le lipsesc adnotaţiile scriituri de backround.

e de datoria voastra!

-----------------------10stele-------------------

Sayonara Zetsubou Sensei - epifania umorului -

2008-06-14T11:54:00.000-07:00

--- are la bază o manga de Koji Kumeta, serializată de săptămânalul Shonen magazine. În 2007 manga-ul primeşte premiul Kodansha la categoria shonen, apoi este adaptată pentru seria de 12 episoade anime + alte 13 în producţie as I speak.
But enough trivia, ca de obicei vă invit a folosi wiki pentru căutări detaliate legate de sumarizări de plot, soundtrack, manga download şi altele. Găsiţi şi aici o listare informativă.
Acum, în faţa foii goale, realizez că tentativa de recenzionare a seriei este întradevăr frustrantă so, în loc de un text mamut voi încerca să îmi sistmatizez incoerenţa. Here i go

După cum sugerează titlul , Zetsubou este sensei/ profesor proaspăt venit în şcoala X ce are în grijă o clasă cu numeroşi elevi “speciali” (except Ordinary-girl... ea e normală). Nu vă duceţi grabnic cu gândul la Dead Poets Society, Dangerous Minds, Les Choristes sau mai ştiu eu ce (în funcţie de repertoriul vostru cultural), this is nothing of the sort.

Nu ne interesează prea mult gradul de complexitate al premisei sau structurii narative per total, analiza critică de acest fel fiind de la bun început inutilă deoarece Sayonara Setsubou Sensei pluteşte într-un umor de factură paradoxală, ironică, cinică, satirică, situaţională etc.“Slice of life” sincer nu îmi imaginez cum ar putea să fie, slice dintr-un univers paralel, poate. Îmi exprim urmatoarea preferinţă pentru încadrarea stilistică : comedie epifanică.

Personaje&Nomeclatură
Nu ştiu dacă putem vorbi de personaje, cât mai degrabă de stereotipuri încarnate. În incipit ni se înfăţişează prima interacţiune dintre Nozomu Itoshiki ( devenit Zetsubou/despair printr-un joc de kanji) ,“a man who can only see everything in a negative liht”, “super negative teacher” , şi partea sa antinomică, şcolăriţa Fuura Kafuka (al cărei nume este derivat din Frantz Kafka ) , “a girl who can only see everghting in a positive light”. Numele tipei ăsteia este singurul ce exprimă un paradox (inteligent chiar), restul personajelor având nume ce reflectă, întocmai, trăsătura lor de caracter predominantă, forţa univocă ce le pune gândurile în mişcare de-a lungul unui culoar cognitiv inflexibil. Astfel sunt introduse, rând pe rând, unul sau doi pe episod, următorii actanţi, ( în ordine aleatorie) : Komori kiri – Hikikomori Girl - Kitsu Chiri ( kicchiri, "precisely") – fata perfecţionistă; o stalkeriţa Tsunetsuki Matoi ( tsune tsukimatoi, "perpetually tagging along"), o tipă complet ordinară Hitou Nami ( hitonami, "average person"), Itoshiki Mikoto ( - zetsumei/death ), Itoshiki Rin ( zetsurin /unequaled) Phone girl ( Meru -chan – mail chan), Creepy-Fangirl, Fetish-girl, Guilt-complex-girl etc etc

Actanţii referenţiali sunt în marea lor majoritate de sex feminin şi orbitează în jurul profesorului; bărbaţii (în afară de Baldheadguy şi fratele lu' Zetsu') fiind folosiţi mai mult ca extras, one-liners. Înainte ca un individ să apară în spotlight, urmărind progresia showului, el/ea nu are identitate, face parte din fundalul ceţos al clasei, de fapt nici o grafică facială, cât de cât schematică, nu s-au obostit animatorii să le ofere, aşa că e posibil să te simţi putin autist dacă urmăreşti detaliile de fundal).

Sayonara Zetsubou Sensei este o metaficţiune ce se foloseşte de resortul intertextualităţii parodice (estetică şi istorică) pentru a ne introduce în jocul autoreflexivităţii sociale şi ideologice. Sub alergreţea generală a episoadelor, vopsită în diferite tipuri de comic, găsim un substrat textual ce vizează re-evaluarea relaţiei individului cu societatea modernă şi, în particular, cu noile coduri de comportament, de fundamentare a valorii şi discursurilor inerente imensei platforme culturale contemporane.

Justeţea polologiei de mai sus atinge un maxim de evidenţă în episoadele “Dori” şi “Guilt Complex”, prin hiperbolizarea unor realităţi sociale în structuri urbane – un cartier de case obişnuit devine arhitectură interioară prin numirea străzilor conform unei nomeclaturi simbolice legate de, în cadrul psihologiei sociale, euristica stilului explanatoriu, de raportare a sinelui la evenimentele mundane . Ex: – Original Way ( way – dori- street) , Recepy Way, Queen way etc. Pe strada Original Way găsim un regizor care explică insuccesul peliculei sale (un remake) prin faptul că a urmărit stilul filmului iniţial şi că orice adăugire ar fi fost considerată un afront adus maestrului prim. Iar pe Recepy road o femeie îşi justifică dezastrul culinar prin faptul că a următ exact reţeta, deci nu e vina ei.
Acestui “Explanatory Style” în general două adjective îi pot fi anexate : optimistic ( ep Dori ) şi pesimistic ( Guilt complex interesection )
Optimistic Explanatory Stzle is a habitual tendancy to attibute negative events to external, unstable, and specific causes, and positive events to internal, stable, and global causes.
Pesimistic Explanatory Style is a habitual tendancy to attribute negativ events to internal, stable, and global causes, and positive events to external, unstable, and specific causes.
Stephen l. Franzoi – Social Psychology
Pe scurt – aceste străzi sunt metaforele scurtăturilor pe care le luăm cu toţii pentru a ne conserva stima de sine şi pentru a ne justifica lenea şi delăsarea. Este subliniat astfel ridicolul celor care au un respect nestrămutabil pentru macro şi micro structuri ready made, celor ce nu îndrăznesc a altera sfintele metanarative, adică convenţiile asumate a priori de către istorie, societate, industrie ş.a.m.d; seria se întoarce astfel din nou şi din nou asupra propriei substanţe.

Episodul “Festival” - apogeul auto-referinţei. După satirizarea propensiunii mediei de a hiperimfla orice nimic şi a totemiza indivizi nuli, vocea autorială, prezentificată prin monologul Zetsubosian, se autoironizează explicit as follows : “ hype up this, hype up that, hype up weak entertainers “ urmată de fotografiile lui .... bănuiesc că Kumeta (autorul manga), tipu ăla de tot îi apare faţa. Bine...toate animeurile tind vrând-nevrând să se întoarcă spre sine, dar de obicei procedeul este cosmetizat. O autoreferenţialitate evidentă apare şi în Excel Saga, dar fără mestria şi acurateţea a ceea ce ne prezintă Sayonara Z S.

“I really think i said something smart this time.
Your popularity is going to drop”
“The show that you are currently watching was based on the original novel , Vessel of Despair”
“Guilt complex is contagouis, for its the mentality of japanese people”

La nivel etic, seria este mai mult denotativă, fară a face judecăţi de valoare per se. Oricât de bizară şi nelaolaltă ar fi structura personalităţii unui elev, ea nu devine inferioară sau superioară celorlalte din cauza lipsei unui şablon al normalităţii după care ar putea fi masurată. Chiar şi NormalGirl este de fapt “puţin mai normală decât normalul”.

Sentimentele sunt articulate liber, precis si emfatic, dărâmând astfel convenţiile moe, care nu lipsesc, dar sunt scoase la iveală doar pentru a fi feştelite ironic în secunda următoare. Pe linia asta sunt folosite cam toate scenele de fanservice ceea ce le adaugă un extralayer de semnificaţie şi distrează dublu privitorul.

Aluziile, glumele, referinţele, citatele recontextualizate, oscilează între stări de in-your-face, subtilitate acută şi subliminal ( unele texte durează doar câteva frames, prea puţin pentru a putea fi percepute integral) Parodia Zetsubou nu este însă comprehensibilă doar pentru un receptor cult, în sensul academic, ci permite numeroase lecturi, dispunând de o structură semantică pe nivele. Fiecare revizionare te aduce din ce în ce mai aproape de o înţelegere ...aproape-completă, ca să nu zic “superioară”, pentru că, cum bine ştim, nici exegeţii cei mai de seamă a unei lucrări nu vor reuşi pătrunderea completă în structura sa intrisecă.

Prin referire directă, aluzionare, sau ca stil de animaţie găsim intextuate de-a lungul seriei o multitudine de unităţi semnificante :
Honey & Clover, Socrates, “IIirates” of the carabbean, stilul old movie si trailer, Nostradamus, Bruce Lee, killeru-ala-faimos-cu masca, Scream, The drunken karate master, Demi Moore?! James bond, Anne of Green Garbles (Anna dei capelli rossi adică ) Lupin, Eureka Seven, Hellboy, Currie Pierre, “Wuthering” Heights, statuia libertatii, mt Fuji, Shonen Magazine, Silvester Stalone as Rambo şi Rocky , Dragonball Z, 5 Cm per Second, Sims, Samurai Champloo, Naruto, Ookiku Furikabuke, Art Nouveau etc etc şi astea sunt doar câteva prinse de mine la o a doua vizionare. Una din cele mai uşor de recunoscut aluzii apare în episodul trei când este rejucată scena morţii lui Light din Death Note, în următorul cadru apărând scris pe tabla clasei “death neet” Este uşor de înţeles cum o decodare corectă cere ca receptorul să aibă ştampilat în frunte "Aniota". Cam în felul ăsta, precum tu citeşti textul, şi textul te citeşte pe tine, îţi dă masura capacităţii de fananime după cât “prinzi” din prima, şi iţi câtareşte nebunia de tocilarotaku după câte revizionări acribice eşti dispus să îi acorzi.

Da, fară indoială, se cere un slow motion aici. Via Kumeta, textele înserate în backround, de obicei scranjelite pe tablă, sunt de o absurditate delicioasă ! În genere, sunt derulate prea rapid pentru a putea fi citite în tihnă ( mai ales că trebuie luată în considerare şi acţiunea din prim plan, iar atenţia distributivă can only do so much ). Listez câteva din preferatele mele, am o intuţie diavolească cum că ar fi fragmente de loguri, aştept o confirmare:

Mother is sex crazed. The cat is licking a razor in the bathtub. Pandas bite. Academic goal, achieve a nice ball shape that woun't make people laugh. One form of abstinence is to not touch used dating sims. If you see the sole of a shoe you die. A space opera for you, a neet on mars. I'm not prostarating myself, i'm looking at the sky from another side or earth. Hey men , is that robot dance from a sunrise shiow. I'm workign whether i'm asleep or awake etc.

Estetica vizuală generală
Desenul personajelor este curat, de extracţie vectorială; fundalurile cu degradeuri devin câteodată poofy. Neavând prea multe umbre, stilul pare plat spre decorativ, ajutat şi de flashurile popartish şi, evident, de cele art nouveau, curent în vogă în animaţia japoneză lately. Un trademark ar fi aici folosiea de texturi aplicate pe kimonouri prin decupaj de layere( adică textură este statică), dar e ok căz nici personajele nu se mişcă prea mult de la gât în jos :)) , oricum scenele trec atât de repede încât producătorii ar fi putut să facă doar slideshow ) Ah şi îmi place că fetele au toate părul negru şi frizuri normale, well, în afară de Returnee-girl, da aia nu se pune.

Editarea devine importantă pentru ghidarea psihologică corectă a publicului. În sincron cu jovialitatea actanţială, cutingurile au un ritm rapid iar schimbările de unghi sunt impredictibile. Muzica melodramatică vine să sublinieze epitetele alea de le tot repet eu. Se aude şi soundtrackul standard pt filme mute din când în când. Dubingul super mişto, tot uit să caut cine o dubează pe tipa blondă, sună cunoscut.

Of...aş putea scrie zeci de pagini ştiind că atunci când îmi aşez creierii pe pernă o să îmi amintesc subit că am uitat ceva esenţial.

Ah, blessed be the day I downloaded this concupiscent turd! Peste câteva zile voi scrie şi despre primele episoade din seria nouă.

squeak!

--------------------------10 stele--------------------

NABARI NO O - a se folosi în caz de procastinaţie

2008-06-11T13:30:00.000-07:00

Mai sunt câteva zile până îmi voi susţine examenul de licenţă şi nu pot găsi o îndeletnicire mai worthy decât vizionarea sporadică a diverse serii de anime. Nabari No O ( lit. Ruler of Nabari) am început să văd după ce mi-am aruncat un ochi pe niscaiva snapshoturi de pe net, fară să citesc mare partz din reviewuri şi oricum prefer să încerc singură marea cu degetu înainte să renunţ la ceva desenat atât drăguţ. And looky e chiar fancy! Linii îngrijit trasate, stil curat. Backround-urile sunt ok, deşi ridicol de statice uneori, mai ales cand surprinzi oameni-decor împăiaţi, înţepeniţi cu un hamburgher undeva în proximitatea aparatului masticator, cu ochii fixaţi asupra'i de parcă ar fi un suezeki.
Blondina are un character design atipic dar, din păcate, cu altceva nu prea este înzestrată. O găsesc, în fapt, un simplu obiect de contemplat, căruia îi este anexată o personalitate fadă. Nici celalate personaje nu sunt cine ştie ce; nişte shinobi postmoderni, dotaţi cu lexic şi caracter fixat pe regulile stereotipe ale masei amorfe de animeuri de consum.

E drept, Miharu, tipu ăsta bishonen din imagine, are nişte corks draguţe, şi stilul nepăsător cu care işi dirijează acţiunile are ceva particular şi plăcut. Nu mai pun că face şi chestiile alea kawaii, de ex, când arborează expresii faciale gay ca să scape din încurcături sau face un prank şi îi apar aripioarele alea de liliac. M-am trezit chiar râzând odata, spre stupefacţia totală a hamsterului meu, care a început prompt să chiţăie în candid acompaniament.

Aici bravo creatorilor că nu au introdus un tip narutoid, extrovertit şi obositor (nu ca nu l-aş iubi pe Naru). Am încercat să urmăresc şi celalate episoade dar plictiseala mi-a înabuşit încrâncenarea cu care am căutat ceva care să scoată seria din mediocritatea în care se bălăceşte. Ştiu că un anime este prost atunci când pot să îi înglobez conţinutul într-o singură frază fară să simt că aş mai putea adăuga ceva. Here i go : Miharu descoperă cu ajutorul unor indivizi că are o putere latentă de a controla absolut toată fiinţarea, de care puţin îi pasă, iar ca să scape de ea şi să işi apere prietenii trebuie să lupte împotriva altor ninja/samurai ce doresc această putere pentru ei, în felul acesta ......................” şi ceva de sfarşit în loc de puncte-puncte. Vă las pe voi să completaţi în caz ca aveţi tăria să vedeţi integral seria.

Bottom line - 90% şanse să iţi placă. not!

MONONOKE - BEATITUDINE ESTETICĂ-

2008-06-11T09:06:00.001-07:00

director Kenji Nakamura
art designer - Takeshi Hashimoto
studio Toei Animation
Fuji tv -2 iulie 2007 – 27 septembrie 2007

Trecând peste detaliile plotice, după care puteţi scormoni individual pe wikipedia, mă voi apleca preponderent asupra esteticii generale a seriei. Ei bine, Mononoke, te ador! Esti stralucită! Literalmente. Ambianţa în care se “desfăşoară acţiunea” este de o frumuseţe greu de explicitat până la capăt. Bijuterie a animaţiei japoneze, seria este compusă din 12 episoade compacte stilistic, ce desfată privirea şi totodată invită la meditaţie.Takeshi Hashimoto, artistul conceptual, este supraomul, sau supra LSD useru, nu îmi dau seama exact, oricum, this little otaku se inchină umil în faţa lucrării sale de un geniu incontestabil. Pentru că nu va deveni niciodată un anime cult, M. este, iluzoriu, considerată o lucrare elitistă, savurată doar de conesseures. Intradevăr, dacă ai un fetish pentru moe şi o preferinţă pentru pantyes şi liceeni prometeici, seria asta nu este pentru tine, dar poţi sa te împrieteneşti foarte repede cu ea dacă îti dezbraci exclusivismul şi intri în joc.

Mononoke inseamnă “spectru; spirit, fantomă. Este un cuvânt foarte vechi şi rar folosit ce
desemnează spirite ce bântuiesc activ o persoană sau un loc. Deşi spiritul nu este în mod necesar rău, denumirea are oarece conotaţii negative. “ wiki. Mononoke este un spirit superior născut dintr-unul simplu ce ia o nouă înfaţişare atunci când este legat de o emoţie puternică, tristeţe, frică, razbunare etc – idee intanlită în mai toate culturile cu o mitologie cât de cât elaborată. Plasată într-o era feudală, seria nu pare a disocia prezentul de trecut, realul de virtual, vizibilul de invizibil, empiricul de metafizic. Nu putem să nu ne direcţionăm focusul mental spre Mushishi, cu o structură epică asemanatoare dar cu o estetică vizuală diferită. Despre el, altadată.

Toate episoadele Mononoke sunt puternice şi coerente, însă, în primele patru, luxurianţa cromatică atinge niveluri delirante. Acribia cu care sunt construite decorurile este împletită cu strucurarea spaţiului folosind tehnologie tridimensională, salvând timp de construire frame-by-frame. De aici şi mişcarea de cameră fluidă şi avansarea relativ rapidă de la spaţiu la spaţiu; probabil şi sentimentul de uşoară claustraţie şi ambuscadă cromatică, puţin barocă, puţin art nuveau (aţi prins referinţa Klimt desigur). Apetenţa pentru brobonea, detaliu, constrast simultan, compoziţie calculată, juxtapunere etc, condusă de hedonism plastic, adună toate serialele sub aripa unei incontestabile originalitaţi, unui gust artistic superior. Aplicarea, pe toată suprafaţa ecranului, a unei texturi, relativ statice, cu un efect gen...overlay sau ceva, adaugă unitate alaiului de imagini şi ajuta enorm dezautomatizărea perceptivă.

" To face ones own feelings is akin to throwing oneself into a bottomless pit, or setting sail on an endless sea."

Actul Utsorobune
Mononoke ar putea fi numită uşor o alegorie. Se pot face lucrări de master doar pe semiotica puzderiei de creaturi ce vieţuiesc pe vaporul din episodul Utsorobune. Explicaţia raţională este maturată sub preş ,în detrimentul naraţiunii mitice ce inserează personajele în relaţii multiple: cu ceilalţi, cu deitaţile, şi cu propria lor interioritate. Aş putea zice chiar că ( aidoma lui Shugurui) se pune în discuţie şi aici foarte clar condiţia umană: fragilitatea fiinţelor prinse între o mare tulburată şi un cer maliţios, cât şi încrancenarea cu care forţele opozante sunt combătute sau acceptate. Călătoria pe vas este de de fapt o coborâre în propriul subconştient din care sunt extrase şi puse în scena adevăruri primordiale, arhaice – dragoste, moarte, lumea de dincolo etc. Iniţierea în lumea nou găsită este însă brutală. Actanţii sunt pe rând confruntaţi cu cele mai înrădăcinate coşmaruri personale ( în iluzia creeată de Peştele-păzitor-totemic, o tipă chiar naşte un monstru marin diform, iar vânzătorul are viziunea propriei sale ştergeri fără urmă din existenţă – probabil una dintre spaimele ontologice cele mai de seama a conştinţei umane). De aceea spaţiul Mononoke este mai degrabă un spaţiu sufletesc, pneumatic, decât unul psihologic.

Potrivit unor precepte stabilite din vechime, pentru a expulza un spirit, actantul principal, Vânzătorul de Ierburi medicinale, mai înainte de a işi folosi sabia trebuie intâi a îşi folosi spiritul. Numai prin inteligenţă şi rabdare, forma, adevarul si regretul unei “stafii” pot fi aflate, aceasta fiind condiţia sine qua non a oricărei exorcizări. Conceptul precum că stăpanirea unei forţe apare în urma unui act comprehensiv, a găsirii unui adevăr intim, este de o mare sensibilitate şi eleganţă intelectuală, vădind o intuitie superioritara a procedeelor formative/aformative prin care lumea îşi schimbă neîncetat înfăţişarea şi nucleul. Adevărul nu este un dat, ci mai degrabă un act interpretativ la care participă o adunare de oameni, fiecare cu povestea şi adevărul propriu. Vânzătorul ne apare ca un Aristotel androginizat care, printr-o maieutică savantă, ne ghidează fluxul cognitiv spre sfarşitul absolutoriu.

Episoadele ce urmează ( în special 7 si 8 ) se desaturează treptat particularizând subplotul bakeneko şi casa parfumată, pentru a reveni apoi, în ultimile episoade la delirul color iniţial.
Finalurile de anime au fost întodeauna suficient de impredictibile pentru a mă prindă ( nu ştii niciodată dacă o să fie ok sau dacă toată lumea va muri într-o baie de sânge, se poartă anti-disney sezonul ăsta). Mononoke ţine însă să te liniştească în sensul asta, garantându-ţi practic un happy end. Ceea ce surprinde, însă, nu este endingu ci felul, treptat, în care se expun si capată sens lucrurile. Călătoria este mai importantă decât destinaţia, ştim asta cu toţii , iar M nu dezminte acest lucru. Înţelegerea , ca vizare a unui sens global şi originar, pretinde o inmănunchere a tuturor datelor şi o luare în considerare, între altele, a virtualului, a posibilului, a invizibilului care înconjoară o entitate, şi datorită acestiu travaliu, susţinut de Vânzator, suntem mesmerizaţi pe tot parcurul voiajului de inovativitatea structurii unui plot, de idei şi mini-twisturi neaşteptate, de subtile fragmente de dialog . Lăuntric realizăm cu câtă acurateţe şi devotament este coordonat tot acest scenariu teatral, prin care ne este permis exhumarea parţială a coordonatelor imaginaţiei creatoare. În acest zbor liber al fanteziei constă magia Mononoke ce ne îndepartează de uşuratatea şi inutilitatea ficţiunilor noastre prozaice şi ne îndrumă constant spre o beatitudine estetică. O serie care cu siguraţa will either turn you off or turn you in ( inward adică ).Pot spune despre Mononoke ca nu l-am văzut, ci m-am trezit din el.

-----------------10 stele------------

Otaku Fest 2

2008-06-10T10:45:00.000-07:00

17/ 18 mai 2008 Otaku Fest 2 - momente utopice, comuniune veselă, ficţiunii
la tot pasul, ilustraţii, Pisica Pătrată & crew live drawing, documentare, lansări mangaifere, Ştefan Tiron, în spirite bune, as always, zâmbeşte de la standul Kaidan, transpiraţie, am impresia că sunt foarte inaltă doar pt. că toţi par să fie cu un cap/două mai jos decat mine ( şi au şi părinţi anexaţi lateral ) adică încă o steluţâ în plus pentru fest, o tipă din Soul Society întinde binevoitoare ceaiuri uber-răcorose, sunt împărţite cu largheţe pliante pentru Otaku camp, Seiretei gang defilează voluptuos îmbrăcaţi în personaje anime populare (nu folclorice!) şi mai puţin populare (aka Nova) dar miştocuţ făcute; Tiron nu are marunt, e numai vina lui!;Nana (aia punk ) îmi cere un fum, oh fericire! puştimea tipă ziua, puştimea tipă noaptea, , noi dăm din cap pe Minus şi din picioare pe Moloh, ne clătim ochii cu proiecţiile lui Vali Chincişan, Saru şi... that-other-guy-de-o-fost -şi-la-Silent-Strike-cu -o-seara-inainte; aplauze-aplauze, tot prin zonă unii se sfartecă virtual ninja/deadgod(shinigami) stile, oamenii pe Lipscani au deja ochii în steluţe, o tipă se sperie şi ţipă la un documentar kaidan(kawaii moment), cineva a avut rabdarea şi ambiţia să personalizeze diplomele concursului de amv-uri (Project-Sakura realated), nu am mai vazut ataţia oameni fericiţi la un loc de ceva vreme ..ma rog, sau oameni la un loc, indiferent de statutul lor psiho-emoţional
....
back to hikikomori life.

Shigurui - awesomeness! -

2008-06-10T10:12:00.000-07:00

Seria se autoprezintă drept Death Frenzy.
Are la bază o manga scrisă şi ilustrată de Takayuki Yamaguchi, bazată mai departe pe primul capitol din romanul Suruga-jou Gozen Jiai de Norio Nanjo. Adaptarea anime a fost televizată din iulie 19,2007 până pe 12 octombrie, 2007; regizată de Hirotsugu Hamazaki şi produsă de studiourile Madhouse. Are douăsprezece episoade şi se inscrie, zice wikipedia, în genul dramă istorică, gore.

Ei bine, sabotându-mi somnul, sănătatea oculară şi notele şcolare, Shigurui a apărut pe nepusă masă , într-o perioadă de totală apatie animeeană, maltratându-mi şi mai mult “zenul” meu de sesiune, and thank log for it!
Sex si violenţă – oh yeah, sure, dar masterfuly done. Atlaşii pe unerii cărora se sprijină deambulaţia actanţială sunt samuraii Fujiki si Irako, prezentaţi încă din primul episod drept cele două forţe de poli opuşi ce ţin laolaltă lumea prezentată ( fixată pe undeva pe la 1600 japan).

Da, seria este îmbuibată în sânge – maţe împuţite, cranii despicate, membre sâtecate, diverse părţi ale corpului mutilate etc Importanţa femeilor, ca putere activă, este suprimată, fiind reduse la simple objects-of-desire, dar, paradoxal, dorinţa bărbaţilor, suscitată de ele, de a avea în posesiune, devine forţa motrică ce îl animă pe Irako, manifestată încă din incipit, prin decizia de a o avea pe Mie, the doll in the house, unica fiică a maestrului Dojo-ului, Kougan, aka. bătrânel-înegrit-mortăciune-puteregăită, apoi prin nevesta acestuia, Iku, ce îi împărtşeşte repulsia faţă de soţul ei şi îi dă ghes în a îşi duce la bun sfârşit răzbunarea atunci când adulterul este descoperit iar cei doi (irako / iku) mutilaţi şi expulzaţi. Dacă, incipient, Irako apare ca o influenţă nefastă, un fustangiu pregătit a submina pe oricine pentru a ajunge în topul ierarhiei, diacronia serialului ni'l revelvă, expunând adevărata sa natură, drept o entitate profund umană, un spirit tulburat ce năzuieşte libertatea şi starea de bine, vădind o structură interioară complexă. Pentru asta autorul a construit un trecut plauzibil - traiul în prenurie împreună cu mama sa (o femeie de agrement în cazul acesta ) ce l-a purtat în pântec zece luni, şi căreia i-a rămas îndatorat, frezănd o leacă şi un oedip. Prezentificarea visului/dorinţă a lui Irako a fost de un tragism desăvârşit: el, moştenitor al dojoului, cu nevastică, plin de bani şi respectat de plebe, mama sa alături în lacrimi. Ok..poate a fost şi puţin cheezy :))

Fujiki, deşi, probabil, un personaj cu care este mai uşor de empatizat, apare ca un individ-tip, standardizat, a cărui gândire se modulează în jurul dorinţelor şi ordinelor date de Kougan. Fujiki întruchipează loialitatea. Perpetua sa antrenare musculară şi imbunătăţire a tehnicilor de luptă fiind puse la picioarele Tigrului ( simbol anexat celor mai buni luptători, Kougan fiind numit “tigru intre tigrii”. Irako are ca simbol dragonul )
Într-un contex modern, unde individualismul şi autosuficienţa sunt proslăvite, trăsături de caracter cu acest grad de unidirecţionalitate ar părea stupide şi demne de dispreţ însă aici, datorită faptului că seria a reusit clădirea unei lumi integrale şi indubitabile, această dăruire fără rest are în ea ceva înălţător şi înduioşător, depăşind condiţia de servilism prostesc ( în special în ultimul episod unde adevărata masură a acestui legămant este simţită – ştiţi voi la ce mă refer, dacă nu, ar fi păcat să aflaţi un spoiler de proporţii ).
Shigurui este superb datorită faptului că este brodat cu atentie. Toate personajele au un ceva al lor. Detaliile nu sunt neglijate ( buzele purpurii a lui Irako, anorexia lui Miu, condiţiile generale de viaţă, picioare inroşite de frig, subploturi interesante etc. ) Luptele sunt şi ele mişto făcute, fără o droaie de lovituri pline de scântei de fier pe fier cum apar peste tot ( intersecţiile de genul ăsta erau evitate în realitate datorită faptului că metalul se ciobeste uşor ) iar capacitatea luptătorilor nu este cu mult deasupra limitelor umane. În loc de un atac cu “chi”sau rasengan sau mai stiu eu ce , o tehnică deosebită şi greu de atins este considerată, de ex., mânuirea mânerului sabiei cu doar două degete, permiţând o extensie a razei de acţiune a lamei etc.
Grafica este supermistoacă, în stil duotone cu gradienţi creepy. Transparenţele adăugate pielii umane pentru a arăta muşchii încordaţi în momentele de maximă intensitate au dat bine.
Se spune despre serie că nu este amuzantă şi “se mişcă greu”; Fericit atunci că eu nu consider umorul condiţie absolută pentru succesul unei lucrări artistice şi, până la urmă, o lectură bună se rumegă pe îndelete nu? Soundtrackul este compact (spre minimal) - tobe fubuki şi drone pt. climaxuri, cântecele de copii pe alocuri, dubing super ok ...poate..prea ok câteodată...mai ales când curg maţe şi creieri..he...h.

Shigurui este una din seriile ce însumează motivaţia dezinvolturii cu care îmi port eticheta de otaku.
Nu exită eroi, umilinţa este, gradual, impusă tuturorş; eşecul şi succesul se împletesc armonios; nu există nimic gratuit în sexul, violenţa şi macabrul ce prezidă asupra seriei. Cu o structură epică solidă, personaje complexe, şi o morală dincolo de bine şi de rau, Sigurui se împune ca un must-see, must-love, must-rewatch.

-----------------10 STELE---------------
sqik!

click to enlarge ->

Shigofumi - ew!

2008-06-10T09:55:00.000-07:00

Lăsându-mi la o parte preconcepţiile despre fetiţe cu bastonaşe sclipicioase, seria Shigofumi am asteptat-o, în prag, cu pâine şi sare şi ochii sclipicioşi. Citisem despre profunzimea totală a episoadelor, despre personaje brodate minuţios, concepte psihologice elaborate, epică extraordinară şi alte chestii pe linia asta. Ok, what s the deal? O tipă cu şepcălău ( Mikawa, Fumika) şi un baston vorbitor (obviously) coboară dintr-un rai-pe-nivele (sună cunoscut? ) şi împart scrisorele “de la morţi” în dreapta şi stânga rudelor, prietenilor şi pisicilor celor defuncţi. Fine, am zis eu, i can deal with that, însă după primul episod, care şi-a pastrat cât de cât coerenţa şi chiar mi-a stârnit o scanteie de entuziasm, restul episoadele s-au împleticit într-o salată de beof anostă. Ca să îi sumarizez eşecul: lumea Shigofumi nu se auto-susţine, nu îi reuşeste faimosul act de suspendare-a-neîncrederii, lucru evident în episodul 2, sau 3, când Fumika apare în faţa unei clase întregi de liceeni ( ţinută ostatecă de un tată isteric) pentru a da o scrisoare unui oarecare. Chestia enervantă este că , deşi tipa asta shinigami poate fi vazută de toată lumea şi aceptată ca postaş al morţii, nimeni nu prea are vreo curiozitate în sensul ăsta, nimeni nu se scandalizează, nimeni din cei X mii de locuitori care, statistic, primesc cu toţii scrisori de la morţi nu vorbesc despre asta public, nici macar nu apare ideea vieţi “de după” ca legendă urbană. Fără stergeri de memorie? Fără inderdicţia de a fi vazută de oameni? Şi atunci, cum de fără articole în ziare, măcar în echivalentul japonez Dracula sau ceva. I mean wtf? Toată structura asta mi se pare de un artificial absolut.

Alte chestii enervante

ep 1, tipa cu caracter volatil care trece gradios de la furie şi nebunie totală la gentileţe şi armonie cosmică. Chiar atât de maniaco-depresivo-schitzofrenico-bipolară să fie? Încerc să nu aplic regulile lumii aievea în anime, de fapt ma străduiesc din răsputeri să merg cu flow-ul unui show, dar după minunatul Ghost Houd cumva am nişte expectanţe mai ridicate din partea unor serii aşa-zise “psihologice”.Am zis că primul episod nu a fost total nesatisfăcător, măcar a avut elementul surprizei, plus porn shots, plus the girl had a cool haircut, a avut şi un ending miştocuţ şi speram să fie o serie ce se menţine în ritmul ăsta de episode rotunde, dar....

Toate personajele care mor, primesc scrisori, şi au legatură cu Fumika roiesc în jurul aceluiaşi liceu. Cel mai vechi truc naratologic posibil ( fenomenul Crima de la Conac/ Hotel/ Azil – your pick ) , când autorul găseşte de cuviinţă să strangă la un loc personajele pentru a le manevra mai bine, evitând astfel posibilele neplăceri cauzate de dezvoltarea unui fir epic original. Ok, clasa de liceeni este laitmotiv în animeuri dar! cum-necum, se mai aplică un fard acolo, se mai dă cu stick corector peste erorile cu miros plasticos, etc ; Este ok când, în general, adunarea a x elevi este condiţia sine-qua-non pentru dezvoltarea ulterioară a acţiunii care originează din insăşi această apropiere şi nu se poate dezvolta altfel ( Bokurano, The Girl Who Leaped thru Time, Honey and Clover (thou college), Zetsubou Sensei, mă rog, urmăriţi voi trendu). În Shigofumi însă se mută cu indiferenţă pionii pe tablă, se construiesc relaţii artificiale şi forţate, mor shaii pe capete, ( câteodată doar aşa...că vor ei) fetiţe fară sâni mânuiesc pistoale art-nouveau, aruncă cu bănci în dreapa şi stânga, dau telegrame de pe lumea ailaltă etc A doua zi totul este chill, pacea este restabilită, doua lesbiene se giugiulesc etc . = piniata peticită.

The annoing father, scriitorul. – Geniu nebun? maniac elitist ? psihopat calculat şi rece cu o minte sclipitoare? Well not really, no. Dacă tipul ăsta de personaj a vrut să instaureze scenaristul , ei bine, a eşuat total. După cateva minute de strâmbături arlechineşti şi ridicole, seriozitatea şi carisma lui Kiri..ceva-am-uitat-numele se disipează subit. Labilitatea sa psihică are o reţetă sterilă : 25% clovn în călduri , 50% cretinism senil, 25% sadomasochism refulat. Ca să nu mai zic de cele trei rânduri de asazisa “literatură”( citate din a sa carte ) reluate obsestiv, de parcă repetiţia unei fraze de un kitch vomitiv o va face în mod miraculos divină. “Lumea de apoi este de o stralucire totala, un alb imaculat acopera totul... ” Bitch Pliiiizzzzzz. Găselniţa cu inspiraţia (fan service based) cu scrisul pe pielea lu fie-sa e ok, adică Hanibal Lector ar fi dus la bun sfârşit treaba asta , însă , deşi Shigofumi se vrea o “dramă”, majoritatea episoadelelor sunt îmbuibate de comic releaf ca o baclava de sirop, thus my ardent desire to puke thru the ears.
Yea, cam pe aici am rămas. Overall nu este o serie pretenţioasă şi poate am fost prea harsh şi totuşi nu are un target de -12 ani, dată fiind inseriţia de imagini kinky n' al that. Are şi puncte bune, cum ar fi...uhm. În rest , ripp-off. Per total îi lipsesc punctele esenţiale de auto-susţinere şi originalitate, mergând pe mijlocul cărăruii bătătorite de alte serii mai răsărite, obţinând astfel un impact precar asupra avidităţii de nou a privitorilor. Prin “privitorilor” i mean me.

squeak!

on otaku

2008-06-10T09:01:00.001-07:00

Răscolind nişte forumuri româneşti am rămas oarecum iritată de puerilul cu care este trată mişcarea artistică anime, folosită exclusiv ca proces escapist. Rejectez această abordare patologică. Când, elev de liceu fiind, recunşti ca îţi petreci 80% din timpul liber benoclându te la anime ai o problemă. Şi cum naiba poate cineva să zică "nu există anime proaste" ??!?! Ori pentru a declara c absolut fiecare anime are ceva de dăruit trebuie, îmi pare, ori să ai un deficit intelectual ori să fi atins un ubernivel de cogniţie superioară, la care poţi accesa coduri culturale invisibile pentru privitorul de rând, nivelul de semiotică infinită Umberto Ecoeana. Doar că, mă îndoiesc că Ştefanel este dotat cu această viziune engroasantă, pluridimensională, hiperlucidă a realităţii intertextuale-totalizatoare.
Also, simt o greaţă cosmică revarsată din chestionarele primitive de pe forumuri de tip: ce personaj ai vrea să fii? cine se identifică cu sasuke, cine e cea mai frumoasă vrajitoresă din liceu, ce printesă are cel mai benga outfit etc. .Sunt comice până la un punct, tragice când observi că başinile astea sunt tot ceea ce le ocupă minţile copiilor ăstora. Cum să devenim, presently, "reality designeri" şi "chaos engeneers" competenţi când Elfen Lied este mai aperciat ca Flcl sau un Makoto Shinkai, pe criteriul : ce îmi satisface mai bine visele ude. De ce este aşa important să ne identificăm cu personaje flamboaiante în loc să ne identificăm cu mintea care le-a creat? Consum urat, pasiv.
Realizez că descrierea de mai sus nu implică majoritatea fanilor anime (HOPEFULLY!)
Sper doar ca în romania să se dezvolte comunităţi în care anime-ul nu este doar un passtime, ci ocazie unică pentru largirea repertoriului nostru semiotic. Analizată din perspectiva unei mentalităţi contemporan-culturale, anime nu mai este un hibrid malefic ce formează deficienţe sociale, ci, din contră, o paradigmă postmodernă constructivă, ce vine în ajutor, împreuna cu cititul, cinematografia, muzica etc. la îmbogaţirea referenţilor didactici din universul individual, la prelucrarea informaţiei anime prin prisma unei enciclopedii personale şi a unei culturi enrichissante în cultura audio-vizuală contemporană etc.

En fin, sunt puţin pissed pentru că atatea atocităţi sunt ingurgitate neselectiv. Normal că e bashed şi neînteleasă nişa asta culturală dacă toţi alienaţii se dau critici exersaţi iar performanţa lor ca otaci se masoară în ore de zombificare. LEARN HOW TO DROP A SERIES NOW AND THEN!
*drege vocea. Anyhu, ataşez şi un exemplu de analiză academică dintr-o perspectivă relativ bizară.

Eseul de faţă reprezintă redirectionarea anime în mediul academic, şi deci o perspectivă fresh, cu siguranţă mai interesantă decat milioanele de post-uri rudimentare cu subiecte sărace.
Naruto ne pare, la suprafaţă, un anime shounen prin excelenţă, uşor de digerat, catchy şi simplist în manifestarile episodice, folosind clichee şi tertipuri binecunoscute pentru a ţine viewerul legat de scaun, însă, printr-o inserare în structura adâncă a show-ului, aşa cum procedează eseul de faţă, ne este permisă o consumare mult mai bine gândită a actului creativ narutorian.

partea intai a eseului
http://comunitate.otaku.ro/kickapps/_Naruto-si-Roland/blog/45662/24930.html
partea secunda
http://comunitate.otaku.ro/kickapps/_naruto-si-roland-partea-secunda/blog/45664/24930.html?b=

bună, sunt THM, şi îmi place să fac amv-uri

2008-06-09T09:51:00.000-07:00

mă întreb dacă îşi mai aduce cineva aminte de windaria. Se dădea pe TVR când era singura televiziune :)) La ora 7 dacă nu mă înşel.

Windaria

Kemonozume